Click! i-a găsit familia tinerei din România adoptată în SUA

28 de ani a trăit cu speranța că-și va revedea mama, ființa care a dat-o spre adopție unei familii americane la scurt timp după Revoluție. În adâncul inimii ei, Cristina știa că această zi va veni cândva. Miracolul s-a produs într-o după-amiază de martie, grație unei anchete jurnalistice a ziarului Click! Iată cum a fost întâlnirea dintre mamă și fiică!

Era 16.30 când am trecut pragul casei Verginiei Petrache, din Sectorul 5. Cu o zi în urmă vorbisem la telefon cu cea care pretindea că e mama Cristinei, o fată al cărei destin luase o turnură neaștepttă în 1990, când a intrat în sânul familiei Sampson. Femeia îmi spusese că citise primul articol din Click!, în care și-a recunoscut fata și povestea de viață. Mi-a spus atunci că nimic nu ar umple-o mai mult de fericire decât reîntâlnirea cu fiica pierdută și gândul că e bine. Cu un set de fotografii care înfățișau o tânără superbă, aflată în căutarea rădăcinilor sale din România, m-am înființat în fața porții. Îmi tremurau picioarele de emoție și mă rugam în gând să nu fi dat greș.

Mi-a deschis o doamnă la vreo 50 de ani, cu chipul încercănat, dar radiind a dorință. Dacă aș fi fost pictor aș fi putut pune pe pânză această încordare pe care o mai vezi doar pe chipul unei mame care așteaptă vești de le copilul trimis pe front. Dar pictura nu mi-a fost tocmai la îndemână până acum, așa că voi zugrăvi acest tablou în cuvinte.

O năframă bej, care îi acoperea capul, gâtul și umerii, îi conferea o aură de femeie de la țară. Pășea lent și vorbea limpede, lucid. Ochii îi străluceau ca stelele și erau de un albastru pur. I-am recunoscut din poza din tinerețe, făcută cu câteva săptămâni înainte să-și dea fata de la sân. Mi-a făcut semn să intru și atunci i-am văzut palmele bătătorite. Astea nu sunt mâini de femeie. Casa e o colibă minusculă, într-o curte în care vântul se-nghesuie vârtejuri pe la colțuri. Și câinele familiei găsește cu greu un adăpost.

Am intrat. Ceva îmi spunea că ar trebui să ies. Dar nu mai era cale de întors. „Ce face Cristina mea? Ați vorbit cu ea personal?”, mă întreabă din capul locului. Îi spun că n-o cunoaște nimeni sub acest nume, că acum e Emily Sampson, botezată după orânduiala catolică. E bine, sănătoasă, dar mai întâi trebuie să aflăm cine ești dumneata, doamnă.

După ce am verificat o serie de documente ale familiei, i-am explicat că trebuie să trecem în revistă câteva aspecte din viața fiecăruia, pentru a le confrunta cu cele pe care Emily le știa despre părinții ei. Pe măsură ce vorbea și îmi oferea detalii despre fiica pierdută în 1990, picioarele îmi tremurau și mai tare. La un moment dat, începuseră și dinții să-mi danseze în gură. Parcă se prinseseră într-un dans irlandez, prilej cu care a simțit nevoia să mă întrebe dacă nu cumva îmi e frig. „Cristina mea s-a născut la 7 februarie 1990. Când avea șase luni am fost nevoită să o dau spre adopție unor oameni de treabă din SUA, cu care am păstrat legătura cam un an. Nu vreau decât să mă ierte și să știe că o iubesc mult”, îmi zice cu lacrimi în ochi. A urmat un șir interminabil de date – cum era îmbrăcată Cristinuța la botezul din SUA, cine e persoana care a intermediat adopția, câți frați naturali are Cristina și care a fost destinul lor, etc. M-a convins, dar picioarele nu se opriseră din tremurat. Acum, eram într-un soi de transă. Eram vrăjit.

La 8.000 de kilometri distanță, în Michigan, o fată de 28 de ani pe nume Emily își rodea unghiile. De nerăbdare. Își luase o zi liberă de la serviciu și aștepta un apel video din România, la capătul căruia un glas feminin să-i spună cuvintele care i-au lipsit cel mai mult în tot acest timp: „Bun găsit, fata mea!”. În primele 60 de secunde, cele două cu greu și-au putut adresa vreo vorbă. Printre sughițuri și lacrimi amare își transmiteau una alteia ceea ce credeau că pot rosti în cuvinte. „Te rog să mă ierți, fata mea, că ți-am făcut una ca asta. Dumnezeu mi-e martor că m-am gândit în fiecare zi la tine. Binecuvântată fie această zi, că mi te-a adus înapoi! Te iubesc din toată inima”, i-a spus Verginia fiicei sale de peste Ocean. Ceea ce a urmat nu vedeți decât în filme, deși multe dintre peliculele care iau Oscaruri tot din viața reală sunt inspirate.

„Tremur toată de emoție. Nu-mi vine să cred că vorbesc cu mama. Te iubesc mamă, te-am căutat toată viața mea. Acum te-am găsit. Vreau să știi că te-am iertat și că am înțeles de ce ai făcut acest gest. Am avut o viață frumoasă, în continuare am o viață frumoasă, și sunt fericită”, i-a spus Emily celei pe care a recunoscut-o drept mamă prin ecranul telefonului mobil al unui jurnalist din România. Dacă stai și pui toate piesele de puzzle împreună nu ai cum să ajungi la altă concluzie. Verginia are aceiași ochi din tinerețe și același contur al feței. Au fost primele detalii care i-au atras atenția lui Emily și care au făcut-o să nu se îndoiască de veridicitatea poveștii. Se vede că i-a lipsit acest chip, dar pentru a fi sigur că nu e doar o proiecție a lui, ai nevoie de mai multe certitudini.

„Îmi pare bine că te-am găsit, că m-ai găsit, și le mulțumesc părinților adoptivi că te-au crescut frumos. Vreme de un an, un an și ceva, am păstrat legătura cu familia ta de acolo, însă relația s-a rupt, nu am mai putut păstra contactul. Mi-au trimis fotografii de la botez. Și acum țin minte rochița aceea albă și coronița de pe cap. Încă le mai am, dar sunt la țară. Mi-au mai trimis poze cu alt băiețel adoptat din România, care a fost fratele tău acolo, în America. Doamne, ce minune!”, a mai spus Verginia.

Fiecare voia să știe ce a făcut cealaltă în acești 28 de ani, însă mama era mai emoționată decât fiica. Ba chiar copleșită de eveniment. Femeie bisericoasă și cu frica lui Dumnezeu, vedea în revenirea Cristinei o a doua înviere a lui Lazăr. Emily s-a înseninat când a aflat că mai are un frate și o soră, mai mari amândoi, dar a fost devastată să afle că Gabriela, sora cea mare, a pierit într-un accident de mașină acum doi ani. A lăsat în urmă patru copii și un soț nemâmgâiat. Toată viața și-a căutat sora plecată din țară și a sperat că o va întâlni într-o zi. „Cumplit, mare păcat. Am fi fost cele mai bune prietene”, a spus Emily, în hohote de plâns. Mai e Mihai, care trăiește în Italia și pe care și-a propus să-l caute.

Verginia Petrache (52 de ani) și-a găsit alinarea. De câțiva ani a revenit la  numele de fată, după ce a divorțat de soț, tatăl Cristinei. N-a fost o alegere inspirată, i-a spus ea lui Emily, pe care a asigurat-o că lucrurile s-au aranjat bine. Acum trăiește cu alt bărbat, cu care are doi băieți. La aflarea poveștii din Click!, ei au fost cei care au luat legătura cu ziarul nostru, insistând să le ajutăm mama să refacă legătura cu fiica pierdută.

Emily Sampson trăiește în Michigan. În iunie, se va căsători cu alesul inimii ei, un tânăr indian care o ține în brațe și o sărută în toate pozele de pe Facebook. E iubire mare în familia ei de peste Ocean, dar acum s-a revărsat și peste o căsuță sărăcăcioasă din cartierul Rahova, unde o inimă blândă încă bate pentru ea. Emily plănuiește să vină în România luna aceasta să-și strângă mama în brațe după 28 de ani. Și, dacă Cerul mai îngăduie un strop de fericire, să o ia cu ea în SUA la petrecerea de nuntă, care va fi cu specific indian. În basmele pentru copii ale românilor, nunțile țin trei zile. În Michigan, nunta lui Emily va ține o săptămână, că așa e în India.