Cu flori și cântece. Așa a fost primită în București Armata germană acum un secol

Bucureștenii care au preferat să rămână acum un secol în casele lor, în ciuda căderii Capitalei în mâinile nemților, le-au făcut acestora o intrare triumfală. Mărturiile rămase de la contemporanii acelui moment ne arată peste timp că suntem la fel de primitori și cu oaspeții de onoare, și cu cei care ni se impun cu forța.

Vasile Th. Cancicov (1873 – 1931) a fost un avocat născut în Bacău, pasionat în tinerețe de politică, din care va decide însă să se retragă în anul izbucnirii celei dintâi mari conflagrații militare a secolului trecut, 1914.

Doi ani mai târziu, și datorită profesiei sale, alege să nu ia calea exilului și rămâne în Bucureștii ocupați de germani. Și el își va scrie ulterior memoriile, astăzi republicate de Editura „Humanitas”. Trecutul politic îi va aduce 20 de luni de închisoare, timp în care va ține un jurnal cu tot ceea ce se întâmpla în jurul său, „Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României”.

După război va fi decorat de Regele Ferdinand cu „Steaua României”.

Click.ro vă prezintă azi modul în care acum 100 de ani românii își predau orașul-simbol armatelor alianței militare a Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria) cărora le declarasem război la 15 august 1916.

„Dușmanul ocupă Capitala

Miercuri, 23 noiembrie

Noapte liniştită, tunurile de pe front nu se mai aud. Spre ziuă însă ne trezim în puternice exploziuni. Par a fi bombe mari de zepelinuri, geamurile se cutremură. La prima impresie am crezut că au revenit avioanele inamice; pe cer însă nu se vede nimic, şi apoi dacă ne predăm de ce ar mai bombarda avioanele?

Dau să mă scol şi să ies în oraş. […] Ieșit în oraș aflu că exploziile au provenit din aruncarea în aer a unor pavilioane de la Arsenal. […]

Pe Calea Victoriei poliţia în mare ţinută e înşirată pe mijlocul străzii ca la 10 Mai; din strada Carol până la Palatul Regal se ţin lanţ unul de altul: inspectori, comisari, subcomisari şi gardişti.

Se aşteaptă intrarea Feldmareşalului Mackensen.

Deşi îmi zisesem de atâtea ori că atunci când va apare duşmanul mă voi ascunde să nu văd şi să nu aud, o curiozitate bolnăvicioasă mă îndeamnă să rămân pe stradă să asist la acest act pe care Dumnezeu m- a condamnat să-l văd cu ochii.

Intru la Capşa; aci nici un prieten, numai filo-germanii cunoscuţi. Am ieşit afară, după ce am aflat că un banchet de 20 tacâmuri stă gata pregătit”.

La români debandada era la ea acasă și acum un secol

„Fix la orele 12 trec în viteză dinspre Bragadiru câteva automobile cu drapele naţionale şi albe, iar unul cu drapel american. Era al d-lui Vopicka, ministrul Americei. În celelalte se zăresc d-nii Neniţescu, Emil Petrescu, general Mustaţă, câţiva ajutori de Primari. Se reîntorc de la Bragadiru unde se duseseră de dimineaţă să predea nemţilor oraşul. Mă duc cu un ziarist la Ministerul de Interne; aci însă un consemn sever ne opreşte de a intra.

Reîntorşi în Calea Victoriei aflăm că poliţia toată a fost rechemată la Prefectură sub motiv că nu mai intră nici un neamţ. Ce se petrece e extraordinar. E o debandadă nemaipomenită. Nimeni nu mai ştie nimic ce e cu nemţii. Singurul care ar fi putut şti exact e generalul Anghelescu, care se zice că a avut ieri o întrevedere cu trimisul lui Mackensen, dar care a fugit şi el în Moldova. Generalul Mustaţă, în uniforma de general, vine într-un automobil să contramandeze banchetul de la Capşa. Hotărât că nemţii nu mai vin. Mă duc şi eu acasă să iau masa. La ora 3 voi să mă duc la medicul meu pentru un pansament”.

Cum îl descria Vasile Cancicov pe soldatul neamț?

„Abia ieşit în stradă aud cântecul de cor ostăşesc al unei trupe în marş. Alerg spre Capul Podului deoarece cântecul pare a veni dinspre Calea Victoriei; aşa şi era, o companie de infanterie germană trece înspre Șosea. În rânduri, soldaţii merg cântând, acoperiţi de flori. În fruntea companiei merge cu pasul cadenţat, cu sabia scoasă, un tânăr ofiţer, înalt, slab şi excesiv de galben la faţă. Cu ochii ţintă înainte, nu priveşte nici la dreapta, nici la stânga lui, la lumea adunată. Lângă el în stânga, merge un plutonier român în aceeaşi cadenţă şi nedezarmat; probabil îl conduce ca călăuză să ocupe poziţia ce i-a fost destinată.

Soldaţii sunt toţi oameni tineri, toţi slabi şi traşi la faţă, blonzi, mulţi cu ochelari după ureche. Plouaţi, cu uniformele şifonate, decolorate şi pline de praf, poartă pe cap nişte coifuri cu ţepuşe, acoperite cu un înveliş de postav gri. În picioare au cizme înalte; hainele de o culoare cenuşie sunt subţiri pentru iarnă; nici unul n-are manta. După gât au nişte ciorapi lungi de pânză ce le servesc de cartuşiere, iar în spinare raniţe de piele de capră ce păstrează părul încă pe ele. Figura trupei în general e radioasă; toţi sunt veseli şi cântă râzând. Publicul de pe trotuare, public mai mult feminin şi desigur străin, îi aclamă şi le aruncă flori[…]”.

Româncele au pactizat repede cu inamicul

„Multe femei şi fete au intrat în rândurile soldaţilor şi merg cu ei braţ la braţ. Un flăcăiandru cu casca pe ceafă ţine una la braţul drept, alta la braţul stâng şi cântă de se sparge, fără însă a ieşi din aliniere. Mulţi soldaţi au braţele pline cu pâine, sticle de vin, coniac. Alţii beau din sticlă, mergând. Cei mai mulţi au câte o ţigară de foi în gură sau o pipă. Mulţi din public le împart în trecere ţigarete. […]

Am continuat pe Calea Victoriei drumul spre centru. O lume imensă. Trotuarele sunt pline, nici o figură de român. Din când în când apar grupuri de soldaţi ce au rupt rândurile. Câte 2 sau 3 merg însoţiţi de câte un civil sau o femeie. Vorbesc între ei în limba lor, îşi istorisesc lucruri plăcute căci sunt veseli şi râd de se prăpădesc. Prăvăliile de alimente şi cofetăriile s-au umplut de soldaţi ce târguiesc în grabă. […]

În piaţa Palatului Regal aglomeraţia e şi mai mare; o lume imensă amestecată cu soldaţi germani au năvălit în curtea Palatului. În mulţime se zăresc şi soldaţi călări cari probabil au intrat să facă pază deoarece porţile au fost închise şi nu se mai permite intrarea altora. Garda la Palat o fac încă jandarmii pedeştri români. La fiecare poartă s-a postat în stradă un soldat german călare şi un comisar român”.

Unora le-a fost rușine în acele zile că erau români

„Deasupra Palatului nu s-a arborat nici un drapel. În toată mulţimea aceasta nu zăresc o singură figură de român. Pe tot parcursul drumului meu n-am întâlnit decât pe trei români: pe Dem. Neniţescu, pe pictorul Petraşcu şi pe Nae Petrescu caricaturistul. Restul, străini. Toţi internaţii găsiţi la Văcăreşti, Domneşti şi Luvru au fost liberaţi din ajun de autorităţile noastre. Toţi au venit cu flori azi întru întâmpinarea arma telor liberatoare. Gestul acesta îl iert străinilor, nu-l iert evreilor cari formează jumătate din această mulţime radioasă.

Se mai remarcă în faţa Palatului, înşirate pe un singur rând, călugăriţele de la Sf. Iosif cu braţele pline de flori.

Privesc dintr- un colţ al străzii priveliştea aceasta, cu sentimentul că sunt străin în ţara mea. Toată lumea din faţa mea e una cu năvălitorul, toţi sunt ca la ei acasă, noi cei cari n-am fugit suntem nişte nepoftiţi, siliţi a ne strecura pe unde lumea e mai puţină ca nu cumva cel întâi venit să te arate neamţului cu degetul:

— Uite, vezi pe cel de colo? E un român, e un spion rămas aci, a vrut războiul, a vrut România Mare.

Am plâns mult în viaţa mea, am plâns cu drept şi pe nedrept, dar nu mi-au curs lacrimi mai amare ca azi când m-am întors acasă ruşinat că sunt român.”