Cum a descris presa bucureșteană moartea celebrului „călugăr” Rasputin

Grigori Efimovici Rasputin a fost o figură controversată istoriei Imperiului Țarist de început de secol XX. El a jucat cu talent rolul unui mare mistic, dar și al unui pseudo-călugăr, reușind să exercite o influență majoră asupra Țarului Nicolae al doilea, a soției sale, țarina Alexandra, și a restului familiei imperiale. Și asta, printre altele, întrucât a reușit, în mod misterios, să țină temporar sub un oarecare control boala țareviciului Alexei, afectat încă de mic de hemofilie, o boală ereditară legată de coagularea sângelui, transmisă cu precădere băieților și care în epocă nu putea fi deloc aproape deloc tratată în mod științific.

Rasputin, care cel mai probabil a trăit între 45 și 50 de ani pe acest pământ (nu i se cunoaște cu exactitate data nașterii, ci doar cea a morții – 30 decembrie 1916), a jucat un rol spectaculos în căderea dinastiei Romanov, cea care va plăti cu sânge schimbarea sistemului politic din Rusia anilor 1916 – 1917.

Moartea sa e pînă azi învăluit și ea în mister. Ceea ce se știe e că un grup de complotiști, condus de prințul Felix Iusupov, sătul de influența deseori nefastă jucată de Rasputin la curtea imperial decide eliminarea sa fizică. Legenda spune că mai întâi Rasptuin ar fi fost otrăvit, fiind atras cu prăjituri și vinuri de cea mai bună calitate în care se puseseră însă cianura. În ciuda otravei și a cantităților folosite, Rasputin nu ar fi fost pe deplin doborât. Acest lucru l-ar fi determinat pe Iusupov să-și descarca pistolul în pieptul victimei, dar nici glontele nu i-ar fi venit de hac. În cele din urmă, Rasputin ar fi fost bătut ca la carte și aruncat în râul Neva, ce traversează Moscova, de unde ar fi fost pescuti câteva zile mai târziu.

Cert e că legenda lui Rasputin a ajuns mai peste tot în Europa. Iată cum a descris presa de la București, la începutul anului 1917, vestea morții acestuia. De remarcat că articolul, intitulat „Rasputin” a apărut în principalul ziar permis de administrația germană (Capitala României se afla din decembrie 1916 sub ocupație străină) „Bukarester Tagblatt” în data de vineri, 12 ianuarie 1917, dar fără a purta vreo semnătură. Materialul a fost redat cu grafia epocii, așa cum apare el în colecția electronică a Bibliotecii Digitale a Bucureștilor.

Textul publicat acum un secol stârnește lejer zâmbetele cititorilor de azi

„Se zice că prințu Felix Iusupow, în vîrstă de 30 de ani, fiul aghiotantului general al Țarului ar fi ucis „în împrejurări misterioase dramatice” pe călugărul Rasputin.

Deocamdată e numai un svon care ne aduce această veste, dar un svon care poartă pecetea unei probabilități. Avînd în vedere rolul, pe care Rasputin l-a putut juca la curtea rusească, ar fi de înțeles, ca Rusia oficială să încerce a lăsa un astfel de eveniment cît mai mult în întunerec. Vestea neconfirmată zice în acelaș timp, că prințul Felix Iusupow e de trei ani soțul fiicei - în vîrstă de 22 de ani – a marelui duce Alexandru Mihailovici și al marei ducese Xenia, sora țarului Nicolae. Prin aceasta se lasă a se înțelege, că e vorba despre o dramă pasională cu sfîrșit tragic.

Soarta aventurierului Rasputin ar fi pentru lumea cealaltă indiferentă prin ea însăți, dacă nu s’ar răsfrînge în ea spiritul, care domnește în aceste timpuri de războiu mondial la curtea rusească. Magnetizatorii, spiritiștii, doctorii făcători de minuni care au jucat un rol la curtea țarului înaintea lui Rasputin, tipuri ca magnetizatorul francez Philippe, arhiepiscopul St. Petersburgului Teofil, „sfîntul” Iohann de Kronstadt, au fost, negreșit persoane mai interesante decît țăranul incult Rasputin, pe care l’a trecut prin „contrabandă” la curte sora țarinei, marea ducesă Sergiu, după-ce îl cunoscuse și putuse să-i admire calitățile de aventurir, fiind stariță la o mînăstire de doamne nobile – după-ce dela uciderea soțului ei se făcuse călugăriță. Nu e de mirare că Rasputin a reușit în scurtă vreme să-și exercite influența asupra țarului, a țarinei  și a suitei lor.”

Cum arăta în realitatea marele Rasputin?

„Influența lui politică crescu însă în mod însemnat cînd isbucni războiul și nereușita conducerii lui trezi în inimile perechei imperiale și a suitei ei trebuința unei apropieri sufletești între ei și popor.  

Această trebuință a fost manifestată puternic într’un decret al țarului, cînd duma înaintea adunărei ei a fost salutată ca „vocea pământului rusesc”, ale cărei revelațiuni erau așteptate cu speranțe în cercurile cele mai înalte. Felul, cum s’a pronunțat în cele din urmă această voce, a desamăgit pe Țar într’atît în cât ca să ca să n’o mai audă s’a refugiat la cartierul general al trupelor sale pentru ași încerca norocul ca generalisim al armatei în locul ducelui Nicolae, trimis în Caucaz, disolvînd Duma prin președintele de consiliu Goremykin, după ce se purtase brutal cu ea.

Cu cît mai puțin a reușit însă țarului să vie în contact cu adevărații reprezentanți ai poporului rusesc, cu atît mai vîrtos asculta țărăneștile instigațiuni viclene ale șarlatanului Rasputin. Sfatul lui era luat mai mult drept vocea lui Dumnezeu de cît drept vocea poporului. Evenimentele de pe cîmpul de luptă după ce țarul luă comanda supremă, nu putură să-l readucă pe țar la echilibrul încrederii în sine. Teama de puterile infernale, care subminase încrederea ce-i mai rămăsese poporului rusesc față de Tronul, mai crescuse în vreme ce Duma, care nu se putea amîna la nesfîrșit, îl despărția ca și mai înainte mai mult de popor în loc de a-l apropia sufletește. Și Rasputin, țăranul, era solicitat ca consolator.

Împrejurările, în care și-a pierdut viața, arată rolul, pe care-l juca el sub forma aceasta întorcînd capul celor mai frumoase și astfel și mai influente femei de la curte.

În Martie 1912, Gutsokow zicea fără de înconjur în Dumă despre el, că nu primejduește numai curăția bisericii, ci și a curții. Totuși situațiunea lui fusese prea statornicită pentru-ca o astfel de înfierare publică să-i poate aduce vre-un prejudițiu.Acum pare să fi pierdut într-o noapte toată marea lui putere.”