Cum au ajuns trei minori să-și ucidă colegul? Mesajul dur al sociologului Gelu Duminică: „Ne prefacem că nu e treaba noastră”

Tragedia din Timiș, unde trei adolescenți și-au ucis un coleg, scoate la iveală „rănile unei societăți care i-au lăsat în urmă pe cei mai vulnerabili: copiii”, scrie sociologul Gelu Duminică într-o postare pe Facebook. Sociologul atrage atenția asupra unui sistem care a lăsat generații de adolescenți fără sprijin, modele și șanse. În spatele tragediei, unde Mario băiatul ucis, a stârnit involuntar invidia colegilor, se află medii familiale fragile, iar inegalitățile sociale au transformat frustrarea adolescenților în violență extremă.

 „Când un copil crește într-o lume în care nu are acces la oportunități, în care părinții sunt copleșiți sau absenți, în care școala nu reușește să-l prindă înainte să cadă iar comunitatea nu are resurse să-l susțină, frustrarea devine extrem de vizibilă, iar violența, deseori, mod de acțiune”, scrie Gelu Duminică după crima șocantă din Timiș.  

„Rănile unei societăți care i-au lăsat în urmă pe cei mai vulnerabili”

Sociologul Gelu Duminică afirmă că, în spatele faptelor celor trei adolescenţi care au ucis un altul în judeţul Timiş, „stau poveşti de viaţă care încep cu multe lipsuri şi frustrare.” Situaţia, crede specialistul, nu a apărut „în vid” şi nu este doar despre ce s-a întâmplat, ci despre tot ce nu am făcut cu toţii la timpul potrivit.

„Cazul care a zguduit România în ultimele zile – adolescenții care și-au ucis un prieten pentru că „avea ce ei nu aveau”, este și o oglindă crudă în care se reflectă rănile unei societăți care, de prea mult timp, a lăsat în urmă exact pe cei mai vulnerabili: copiii.

În spatele faptelor stau povești de viață care încep cu multe lipsuri și frustrare. Lipsa de acompaniere din partea părinților, lipsa unui mediu unde copilul să fie echilibrat emotional, lipsa unor instituții solide, lipsa de sprijin, lipsa de modele, lipsa de speranță, etc.

În logica sociologică, astfel de evenimente nu apar niciodată în vid. Adolescenții implicați sunt produsul unor medii în care sărăcia este mai ales relațională și emoțională. Când un copil crește într-o lume în care nu are acces la oportunități, în care părinții sunt copleșiți sau absenți, în care școala nu reușește să-l prindă înainte să cadă iar comunitatea nu are resurse să-l susțină, frustrarea devine extrem de vizibilă, iar violența, deseori, mod de acțiune.

În astfel de situații, diferențele materiale devin scânteia care aprinde un foc deja mocnit.

„Ai valoare dacă ai”

Copiii care au mai puțin nu sunt invidioși (personal nu cred că în acest caz acesta a fost resortul), cum ni se spune acum; sunt adesea rușinați, marginalizați, împinși într-o lume în care valoarea personală se măsoară în obiecte.

Iar când societatea transmite constant mesajul că „ai valoare dacă ai”, nu e de mirare că unii ajung să creadă că singura cale de a obține este prin forță și violență.

Și nu vreau să justific în vreun fel tot ceea ce s-a întâmplat ci, mai degrabă, să contribui la înțelegerea fără de care nu putem vorbi de prevenție.

Ceea ce vedem acum este rezultatul unui cumul de vulnerabilități: familii fragile, comunități slabe, școli suprasolicitate, servicii sociale insuficiente, lipsa intervențiilor timpurii, etc.

În România, încă ne prefacem că problemele copiilor se rezolvă „în familie”, deși știm bine că multe familii nu au nici resursele, nici competențele, nici sprijinul necesar.

„Ce facem?” 

Ne prefacem că școala poate suplini totul, deși profesorii sunt lăsați singuri în fața unor realități sociale pe care nu le pot controla. Ne prefacem că „nu e treaba noastră”, până când tragedia ne obligă să privim. Și, culmea, mai de fiecare dată plasăm responsabilitatea în afara noastră.

Una peste alta, rămâne întrebarea esențială: ce facem cu copiii aceștia? Pentru că nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece și să credem că astfel de lucruri oribile nu se pot întâmpla, că doar avem foarte mulți copiii care cresc în medii similare și care sunt invizibili până când devin periculoși pentru ei înșiși sau pentru alții.

Cum facem ca drumul lor să nu alunece spre anomie și cum intervenim atunci când semnele ne indică că nu sunt pe cel mai bun drum?

Răspunsul nu stă într-o singură entitate, fie ea și familia, și nici într-o singură instituție. Stă într-o rețea de sprijin care ar trebui să acționeze coerent, pe care noi o avem pe hârtie dar care în realitate este aproape inexistentă: familie, școală, comunitate, servicii sociale, politici publice.

Stă în capacitatea noastră de a vedea copilul înainte de a vedea problema. Stă în decizia de a investi în prevenție și de a înțelege că fiecare copil lăsat în urmă devine, mai devreme sau mai târziu, o rană a întregii societăți.

Din păcate, oricât de tare nu ne place să auzim asta, tragedia aceasta nu este doar despre ce s-a întâmplat. Este despre ce nu am făcut cu toții, la timpul potrivit”