Cum învaţă copiii de la capătul României. Nu au apă sau căldură în școală, cu atât mai puțin internet

Elevi cu aripi frânte! În Cotu Miculinţi (Botoşani), o mică aşezare de pe malul Prutului, oamenii trăiesc de pe o zi pe alta, din agricultură, iar copiii învaţă într-un cămin cultural dezafectat. „Dacă nu pui mâna pe sapă, eşti găsit pe drum, mort de foame”, oftează o femeie din localitatea fără viitor.

Cotu Miculinţi, un pol al sărăciei, unde peste 300 de suflete trăiesc din ce apucă, face parte din comuna Coţuşca, la 80 km de Botoşani. Cei mai mulţi dintre localnici trăiesc din pensii de la CAP şi din lucrul cu ziua. Cei peste 150 de copii din sat visează la meserii frumoase, dar şansele de a răzbi sunt minime. Satul e o adunătură de case din chirpici. Doar câţiva localnici au reuşit să-şi ridice case mai mari, după ce au muncit pe brânci în străinătate.

„Dacă nu pui mâna pe sapă, eşti găsit pe drum, mort de foame. Cei mai tineri trăiesc din două vaci şi dau lapte la procesator. Sau dintr-o bucăţică de pământ, pe care o prăşesc”, se plânge Domniţa Benţa. Oamenii nu au nici dispensar, nici farmacie, iar de internet nici nu poate fi vorba, scrie adevarul.ro. 

Alt sătean completează: ”Zero locuri de muncă. Ajungi să munceşti cu ziua. Te trezeşti la 4.00, te duci în altă parte, tragi ca un rob până seara. Primeşti 100 de lei în cel mai bun caz. Şi numai câteva zile. După care faci din nou foamea”.  

În sat trăiesc 150 de copii. Cei de la gimaziu şi de la liceu străbat zilnic 12 km până la Liceul Tehnologic din Coţuşca, în timp ce restul învaţă în sat, la căminul cultural, unde sunt trei camere amenajate în clase. Clădirea nu are nici căldură, nici apă curentă, iar elevii se spală la lighean. Andrei şi Raisa, colegi de bancă în clasa I, au planuri mari. Dacă Andrei vrea să devină poliţist, Raisa se visează cântăreaţă. Alţi copii vor să devină pompieri sau medici.  De peste 45 de ani, învăţătorul din sat îi învaţă pe copii să scrie şi să citească. A avut mereu elevi buni, cu potenţial, dar au fost abandonaţi. ”Parcă România nu are nevoie de copiii ăştia. Nu-i pune în valoare”, se plânge un localnic întors cu bicicleta de la muncă.