Cutremurul din 1977 - după 36 de ani. Amintirile unui jurnalist de la tragedia care a marcat România

Au trecut 36 de ani... Mai ales amintirile dureroase nu se şterg din gândurile noastre. În dimineaţa zilei de 4 martie 1977 venisem de pe teren din Baia Mare.

 Eram tânăr jurnalist în presa pentru copii. În acel martie de neuitat am răspuns unei invitaţii şi am plecat să scriu reportaje ; auzisem că în şcolile din Baia Mare gazetele de perete oglindeau activitatea elevilor model, competiţiile la care participau, iar despre diplomele primite la concursurile şcolare se dusese vestea în toată ţara. Am cunoscut mulţi elevi, multe cadre didactice şi m-a impresionat stilul lor de muncă.

Trebuia să mai rămân două zile, să mai particip la un simpozion. Totuşi, am spus că plec în seara zilei de 3 martie. Profesorii au fost uimiţi. De ce plecaţi? Le-am spus că a intervenit o urgenţă. O mare nelinişte m-a cuprins şi parcă aş fi zburat să ajung în Bucureşti. Cu chiu cu vai am găsit un bilet la rapidul de seară.

În vagon, un grup de tineri au cântat şi au jucat Peliniţa, până când trenul a ajuns în gara de Nord. Ceilalţi călători se amuzau copios. Eu n-am putut să particip sufleteşte la acea veselie, deşi tinerii se distrau ca la o nuntă.Tot grupul de petrecăreţi urma să fie cazat la un hotel, situat în vecinătatea Magazinului Victoria. În seara de 4 martie, curând după ora 21.22, pământul se zdruncina şi un vuiet îngrozitor pusese stăpânire pe tot oraşul. Vestitul hotel s-a prăbuşit; martorii oculari spuneau că abia s-au auzit câteva ţipete de groază.

În dimineaţa zilei de 4 martie am ajuns la redacţie şi-am început să scriu. Deodată, pe hol a răsunat vocea poetei Veronica Porumbacu. Spunea că muza a trezit-o în zorii zilei şi a scris o poezie. Voia s-o publice în revistele „Luminiţa" şi „Cutezătorii". Eu scriam de zor şi din larma răspândită pe holul redacţiei am auzit crâmpeie din acea poezie- o premoniţie.

Poeta îşi recita creaţia în care vorbea despre mormane de moloz, despre lumea care se plimba pe bulevardele peste care apocalipsa era suverană. Pe holul redacţiei răsuna finalul poemului scris în zori. M-am cutremurat. Am ieşit pe hol şi-am auzit finalul... „la ora exactă voi pune piciorul pe lună"...

Poezia Veronicăi Porumbacu a stârnit în cele două redacţii uimire şi emoţie. Afară era o zi însorită şi poeta se grăbea să publice o poezie atât de tristă?! Dureroasa premoniţie, „ la ora exactă voi pune piciorul pe lună" s-a împlinit.

Luna plină anticipa dezastrul...

Seara am continuat să scriu acasă. Locuiam la o rudă în Drumul Taberei, în vecinătatea Ministerului Apărării Naţionale. O prietenă, dornică de trufandale, m-a invitat să degustăm o felie de pepene roşu. Locuia în spatele Teatrului Naţional.

Am plecat, dar m-am întors din staţia de autobuz şi amica mea, Mioara, s-a supărat. Era studentă şi pregătea o lucrare... Eu mă gândeam doar la reportajele mele.

S-a întunecat; pe cer a apărut o lună plină şi credeai că, dintr-o clipă în alta, astrul nopţii va coborâ pe pământ. Ora 21.22. Deodată, pământul a început să se zdruncine, canapeaua se urcase sus, pe perete, iar un vuiet groaznic s-a răspândit în tot cartierul. Lumina s-a stins, vecinii se îmbulzeau să coboare pe scări. Am rămas pe loc, sub tocul uşii. Rând pe rând, la radio se anunţau veşti despre dezastrul din centru şi din ţară.

Atunci am aflat că mansarda blocului unde urma să degust felia de pepene roşu a fost aruncată pe peluza Teatrului Naţional. Mioara a „zburat" cu pat cu tot, acolo. În zori, am căutat-o. Am aflat că după dezastru a stat o vreme la o rudă, dar spaima şi-a pus amprenta asupra stării ei de sănătate. Atunci am descoperit că, printr-o minune, am scăpat cu viaţă. În jur, oamenii scormoneau printre grămezile de moloz să descopere supravieţuitori: rude, prieteni, colegi.

În tot centrul oraşului, în jurul blocurilor dărâmate, operaţiunile de salvare au continuat zile în şir. Într-un bloc, aproape de Galeria Orizont, imaginea unui trup de femeie, strivit între dărâmăruri, a fost multă vreme, o emblemă a dezastrului care a şocat ţara întreagă. Cutremurul a lăsat în urmă 1578 de victime şi peste 11 000 de răniţi... Şi multe lacrimi care nu s-au şters nici astăzi.