Epidemiile în România. De la ciuma care a ucis trei domnitori, la tifosul ce a omorât 300.000 de români

Criza creată de epidemia de coronavirus ce a atins și România nu se compară, încă, prin amploare, cu epidemiile ce au ucis sute de mii de români de-a lungul secolelor. De la ciumă, la holeră și tifos exantematic, unele epidemii au secerat inclusiv viețile a trei domnitori. Iar tifosul exantematic din Primul Război Mondial a omorât mai multe persoane din rândul armatei și civililor decât a omorât războiul însuși.

Bolile grave, epidemiile, nu au ocolit Țările Române de-a lungul secolelor. Condițiile precare de trai, mizeria, mijloacele primitive cu care medicina putea face față unor astfel de situații făceau din oameni ținte sigure în fața unor plăgi ca ciuma, de exemplu, (botezată „buba neagră” la noi”). Prima mențiune a unei astfel de epidemii apare la 1659, ea lovind apoi periodic, fiind adusă adesea chiar de trupele turcești ce ori invadau țara ori îl însoțeau pe vreun nou domnitor  ce își plătise la Înalta Poartă cu bani grei domnia. Însuși Constantin Brâncoveanu se refugiază în trei rânduri, ba la Cotroceni, ba în Tîrgoviște, fosta Cetate de Scaun, din calea epidemiilor de ciumă ce îi lovesc domnia. Dar în toamna lui 1718 are loc una dintre marile epidemii ale bolii ce a înfricoșat întreg Evul Mediu european. E adusă, ca de obicei, de trupele turcești, căzându-i victimă, în februarie 1719 însuși domnitorul Ioan Mavrocordat, domn în mai multe rânduri atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Nu există din acele vremuri date certe despre numărul de morți, dar mărturiile vremii pomenesc adesea de faptul că mureau mai mulți oameni pe zi decât puteau fi îngropați.

Doar 11 ani mai târziu, în 1730, un alt Mavrocordat, Nicolae, domnitor, la rându-i, de mai multe ori în Țările Române și ctitor al Mănăstirii Văcărești, e doborât tot de ciumă. Epidemiile se repetă tot mai des, astfel că în 1738, aceeași plagă, izbucnită în vară, omoară în doar trei luni, după unele estimări, aproximativ 10.000 de oameni doar în București. Doar norocul pare să despartă pe cei ce rămân în viață de cei decedați. Ciuma pre a nu avea opreliști, așa că lovește în continuare, mai ales în timpul domniei lui Scarlat Ghica. Acesta devine, în septembrie 1766, cel de-al treilea domnitor ce moare răpus de ciumă, după cei doi Mavrocordați.  Secolul al 19-lea debutează cu o epidemie de angină difterică, apoi de febră tifoidă, pentru ca în iulie 1813 să revină vechea și mortala „cunoștință”, ciuma.

Doi domnitori din familia Mavrocordat au fost răpuși de ciumă

Poate că nu s-ar mai auzit mare lucru despre el, dar Caragea-Vodă a intrat în istorie mai ales din cauza faimoasei „Ciume a lui Caragea”, probabil cea mai devastatoare epidemie cunoscută până atunci de Țările Române. A lovit cu atâta furie, încât, se spune, doar în București mureau între 100 și 300 de oameni pe zi, Capitala având pierderi ce s-au ridicat, după unii, chiar la 25-30.000 de persoane, în ansamblul țării existând aproximativ 75 – 90.000 de decedați. Firește că teribila boală fusese adusă de la Constantinopol chiar de cineva din suita domnitorului, ea dând primele semne de apariție la scurtă vreme după instalarea lui Caragea ca domn.

Au urmat, periodic, alte și alte episoade de ciumă, holeră, febră tifoidă, apoi variolă și difterie. Abia în 1894, francezul Alexandre Yersin a descoperit bacteria responsabilă de producerea ciumei și, odată cu ea, și leacul împotriva unuia dintre cei mai mari dușmani ai umanității din istorie.

Apar, în schimb, primele semne ale gripei spaniole (o formă de gripă asemănătoare gripei aviare din zilele noastre) ce va lovi cumplit Europa în anii Primului Război Mondial, omorând aproape 5% din populația continentului. Ciudat, România va fi atinsă relativ puțin de teribilul flagel, dar se va confrunta, iar, cu propriile epidemii. În timpul celui De-al Doilea Război Balcanic, în iulie 1913, trupele României trec în Bulgaria – devenită inamică după Primul Război  Balcanic - și câștigă războiul fără a trage nici măcar un glonte, Bulgaria capitulând rapid. În schimb, armata e lovită de holeră. 15.000 de soldați se îmbolnăvesc, 2.705 murind. Mai mult decât numărul jertfelor române în Războiul de Independență din 1877-1878, când muriseră 2113 militari.

Va urma, însă, marea epidemie de tifos exantematic din perioada 1916-1918 ce s-a suprapus cu retragerea autoritășilor române, armatei și a unei părți din populația Munteniei ocupate de trupele germane spre Moldova. Suprapopularea creată, condițiile mizerabile de trai ale oștașilor, dar și civililor, hrana insuficientă, au dus la propagarea teribilei epidemii prin intermediul păduchilor și la moartea a 300.000 de români, mai mulți decât cei uciși în bătăliile războiului, apogeul fiind atins în martie 1917, când rata mortalității a fost de 30%. Prin urmare, dincolo de problema reală creată prin apariția coronavirusului, situația actuală e departe de pericolul pe care, altădată, aproape orice epidemie o reprezenta pentru populație. Și, adesea, chiar pentru cei din elita conducătoare.