Jurnal de carantină: povestea emoționantă a unei familii din Suceava care s-a tratat acasă de coronavirus

„Aici sunt zile de dureri, lacrimi și speranțe alături de părinții mei, confirmați pozitiv cu Covid-19. Mama de-abia se mișcă, are dureri musculare, face febră și nu poate mânca nimic. Tata are febră și nu îl lasă durerea de cap. (...) Eu încep să simt o presiune în piept”. Sunt mărturii emoționante ale unei tinere jurnaliste din Suceava, a cărei mamă, cadru medical, a adus în casă coronavirusul. Cu toții s-au tratat la domiciliu și au trecut prin experiențe cutremurătoare.

Alexa Bejinariu este o jurnalistă din Suceava care locuiește în București. În martie, când situația încă nu era gravă la Suceava, a ales să se întoarcă acasă pentru a fi aproape de părinți. La scurt timp a început nebunia. În tot acest timp, tânăra a ținut un jurnal de carantină în care a povestit în fiecare zi prin ce a trecut.

22 martie. ”Mă urc în tren și plec acasă. În gura lupului. O zi a durat liniștea”, spune Alexa. La spitalul unde lucrează mama ei au explodat cazurile de medici și asistente infectate cu noul coronavirus. „La două zile după, când a auzit că soțul unei asistente a murit, mama s-a cazat într-un cămin pus la dispoziție pentru cadrele medicale. De teamă că, dacă ea se infectează, măcar să nu ne îmbolnăvească și pe noi. A fost testată și, după vreo patru zile de la testare, a primit rezultatul: pozitiv”.

28 martie. Prima zi de coronavirus în familia Alexiei. Vestea că mama e infectată îl sperie pe tată, care are hipertensiune și e în categoria de risc. „Până să facă testul, mama a locuit oricum în casă cu amândoi. Așa că tata se duce s-o aducă de la cămin. Mi-e frică de spital și știu că aici suntem toți și-o să avem grijă unii de alții. Mama ajunge acasă. O văd obosită. Dormim toți în camere separate și stăm cât de departe putem unii de alții. Noaptea, lumina e aprinsă în camera ei. Intru. Are obrajii plânși, dar încearcă să-i ascundă”.

29 martie. Ziua în care Alexia și tatăl ei s-au testat de coronavirus. „Îl aștept pe tata afară și mi se strânge inima. Văd o doamnă care de-abia se testase, e îmbrăcată ca un cadru medical și are lacrimi în ochi. Îi zice alteia: „Și eu acum trebuie să mă duc la muncă, neștiind dacă am sau n-am. Dacă îmbolnăvesc pe alții?”. Acasă atmosfera e mai ok, ne-am liniștit că am reușit să facem testul. Încă primesc mesaje de la oameni care știu că-s din Suceava sau care știu că mama e asistentă. Le răspund că e bine sau că „încă n-a primit rezultatul”. Nu mă simt confortabil s-o spun, așa că mint. Mi-e teamă de stigmatizare, nu vreau să fiu „Alexa cu Coronavirus”, dar n-am încotro. Ai mei îmi dau senzația că își ascund adevărata stare în fața mea. Așa că sunt cu ochii pe ei. Pe la unu noaptea îl aud pe tata cum se trezește, iese din cameră și merge la mama în dormitor. Mă rog doar să i se fi făcut dor de ea, nu să-i fie rău. Nu aud ce vorbesc, dar aud foșnet de ambalaje de medicamente. Întreb dacă sunt ok și tata îmi răspunde să stau liniștită. După câteva minute, îl aud că merge înapoi în bucătărie. Tușește. A trecut și el pe tratament.

31 martie. „Mama de-abia se mișcă. Are dureri musculare și face febră, între 37 și 38. O văd fără vlagă. Îmi spune că are diaree și nu poate mânca nimic. Tata are febră și nu îl lasă durerea de cap. Îmi spune că, dacă se va simți mai rău, sună la 112. Mă gândesc că poate o să-l ia să-l interneze și asta mă sperie. Nu vrei să fii într-un spital în care medicii sunt mai bolnavi ca pacienții. Nu știu ce să fac, așa că din 20 în 20 de minute merg la fiecare în evaluare. Poliția o sună pe mama de două ori pe zi și o cheamă la fereastră, să verifice respectarea carantinei. O întreabă mereu dacă are nevoie de ceva; se oferă să ne aducă mâncare, dar mama le răspunde că mai bine să le-o dea celor sărmani. Noi ne descurcăm”.

1 aprilie. „Ai mei gătesc. Prima masă a lor în ultimele două zile. Până acum au fost doar sticksuri. Mâncăm totuși la distanță. Seara fac amândoi febră. Eu încep să simt o presiune în piept”.

2 aprilie. „Am primit rezultatul. Tata, pozitiv. Eu, negativă. Tata îmi spune că mai bine stăteam mai departe de ei. Deși în tot timpul ăsta, ei au dezinfectat totul, de la capacul de WC până la orice atingeau, tot există șansa ca de la test până la aflarea rezultatului, să fi luat și eu. Presiunea pe care o simt în piept parcă-mi spune „Da, Alexa, sunt aici”. Pe seara simt că respir greu și junghiul din piept se transformă în durere”.

3 aprilie. „Dimineața realizez că nu pot sta pe burtă din cauza durerii în piept. Le spun că nu mă simt bine. Mă doare capul și îmi vine să dorm încontinuu. Și doar asta reușesc să fac. Nu mi-e somn, dar nu-mi pot ține ochii deschiși”. Mă doare capul de o iau razna. „Speram ca măcar tu să scapi” îmi spune mama cu lacrimi în ochi. Se învinovățește”.

Din 6 aprilie, familia începe să se simtă mai bine, iar pe 12 aprilie ies din carantină. Este ziua tatălui, au făcut tort și, pentru prima dată, stau toți trei la masă, după ce până atunci mâncaseră cu rândul. Începând cu 14 aprilie, mama își reia munca la spital și viața tuturor pare să fi reintrat pe făgașul normal. „Am avut toți, cel mai probabil, o forma ușoară sau medie a virusului. Știm că ce-a fost mai greu a trecut, dar de fiecare dată când mama iese pe ușă să meargă la spital, simt că mă apasă pieptul”, a mai scris Alexa Bejinariu pe vice.com.