Mamaia care trăieşte singură într-un sat uitat de lume

Nu şi-a părăsit niciodată casa părintească! Tanti Cati are 85 de ani şi locuieşte în satul Bozieni, din comuna prahoveană Fântânele. S-a încăpăţânat să rămână aici, într-o căsuţă veche, chiar dacă în zonă nu mai e nici ţipenie de om.

Îşi trăieşte bătrâneţea singură, într-un sat ascuns între dealuri cu viţă de vie, departe de civilizaţie. Lumea ştie că tanti Ecaterina este ultimul localnic din satul Bozieni, altădată un loc prosper, cu gospodari care se ocupau cu viticultura. Satul a început să moară după cutremurul din 1977. Atunci, cele mai multe case, dar şi şcoala au fost puse la pământ. Nimeni nu s-a mai îngrijit să readucă la viaţă aşezarea, astfel că oamenii au început să plece, fie la Urlaţi,  fie la Ploieşti sau la Bucureşti. Tanti Cati nu şi-a lăsat căsuţa nici când cei trei copii au plecat pentru un viitor mai bun.

Bătrâna recunoaşte că nici de bărbaţi n-a avut parte, deşi ”a ţinut” doi. Ambii au plecat: unul şi-a luat doar calul, iar al doilea, motocicleta. S-a măritat la 16 ani, cu un om al locului. A rămas însărcinată, dar copilul, o fetiţă, şi l-a crescut singură, fiindcă bărbatul a părăsit-o. Pe vremea aceea, în Bozieni erau peste o sută de case. Era femeie muncitoare şi s-a pus pe picioare. Şi-a găsit un alt bărbat, cu care a mai făcut doi copii. Dar şi cel de-al doilea soţ a dezamăgit-o. ”Avea motocicletă şi din când în când mai conducea câte o colegă acasă, până a condus-o pe una de tot şi cu ea a rămas”, oftează femeia.

”Doamne fereşte de o boală! Îna­­­inte era bine. Aveam vie, vindeam struguri, vin făceam câte 200 de litri, aveam vacă, aveam cal şi căruţă. Puneam în grădină tot ce se putea, făceam murături, bulion. Acum nu mai pot. Mai am câteva păsări”, mărturiseşte bătrâna pentru adevarul.ro.La 85 de ani, tanti Cati speră doar să-şi vadă copiii sănătoşi. La iarnă spune că se va duce la fiica ei, la oraş, pentru că nu se mai vede supravieţuind zăpezilor. Recunoaşte însă că aşa a spus şi anul trecut, şi acum doi ani, dar n-a plecat pe timpul iernii: ”Mă ţine ceva aici. Poate Dumnezeu, nu ştiu. Mie frică nu-mi este, ies noaptea în curte şi nu mi-e teamă. Ştiu că Dumnezeu veghează”.