Regina Maria despre români: „Oamenii NU își fac datoria, nu au învățat încă s-o facă”. Un diagnostic valabil și azi

Exact acum un secol, în ianuarie 1917, România se afla în fața unei provocări cu totul excepționale venite din partea istoriei. La nici cinci luni de la intrarea în război de partea francezilor, englezilor și a rușilor, dar împotriva Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei, țara noastră avea să cunoască o serie de înfrângeri dureroase pe front, sfârșind prin a ceda în mâinile inamicului inclusiv Capitala, la data de 6 decembrie 1916.

De asemenea, Oltenia, Muntenia și cea mai mare parte a Dobrogei căzuseră și ele în posesia dușmanului, Armata și Administrația Română dând bătălii grele pentru ceea ce mai rămăsese de apărat din teritorul național (la 6 ianuarie 1917, spre exemplu, Comandamentul German anunța și căderea Brăilei, spre exemplu). Iarna anului 1916/1917 avea să fie una foarte grea, inclusiv din perspectiva forțelor naturii, iar românii păreau că nu reușesc să părăsească carambolul rușinos al eșecurilor. Situația a fost descrisă în memoriile sale și de către Regina Maria (englezoaică de origine, 1875 – 1938), suverana românilor la acea dată. Care a realizat un tablou excelent nu doar asupra situației, ci și a oamenilor vremii. Un tablou care rămâne valabil și azi, deși au trecut 100 de ani. Puteți înlocui numele de atunci din scrierile reginei cu cele ale personajelor politice la modă astăzi. Sau cele ale situațiilor dezastruoase de atunci cu cele care vi se par azi în mare dificultate. Nimic esențial nu pare schimbat. Citiți doar cu atenție fragmentele alese din „Jurnal de război.1916 – 1917” publicat de Editura Humanitas sub egida Maria, Regina României, și comparați singuri!

Dezorganizați și atunci, și astăzi. E oare de mirare?

„ Zorleni, luni, 9 /22 ianuarie 1917

În general, lucrurile merg ceva mai bine, dar situația e în continuare dominată de o mare lipsă de organizare. E limpede că aici se lucrează prea puțin, toată lumea pare să stea locului într-o mulțumire leneșă, lucru cu care, din păcate, nu pot fi de acord; oricât de mult aș deranja, simt că e de datoria mea sț-i trezesc din lâncezeală. Nando (n.n. apelativul folosit de regină la adresa Regelui Ferdinand) ar putea face o mulțime de lucruri, sunt multe privințe în care influența lui ar putea fi benefică, numai să vrea să acționeze. În vremuri atât de grele pentru țară, nu are nici un drept să stea locului și să lase lucrurile să se facă singure. Atitudinea lui mă întristează, simt că trebuie să încerc să-i provoc o reacție. Nu mă pot amesteca personal în probleme militare, dar îi pot da câte un imbold în ceea ce consider eu a fi direcția corectă...Ideea...e că Nando ar trebui să se înconjoare de câțiva aghiotanți FOARTE capabili și inteligenți, care să formeze un fel de birou militar și să-i asigure întotdeauna informații corecte despre tot ce se întâmplă – un fel de informatori ai lui, care să verifice lucrurile în toate privințele și să muncească din greu în serviciul regelui, ca să fie CU ADEVĂRAT în legătură cu tot ce se petrece, nu doar vag informat. Oameni pe care să se poată bizui..., care să aibă curajul să-l pună să facă ce TREBUIE să facă și să acționeze cu spor și chibzuință, astfel încât Marele Cartier General să fie cu adevărat în mijlocul acțiunii...”

Regina nu va pregeta să-i înfrunte pe generalii românii de dragul ideilor sale

Regina Maria nu va pregeta să-i viziteze personal la începutul anului 1917 pe membrii Marelui Cartier General, stabilit în zona Bârladului, explicându-le, printre altele situația grea a răniților români, situație pe care o cunoaștea foarte bine și personal, dar care părea să nu-i intereseze prea multe pe ofițerii noștri aflați la comandă. A fost nevoie de o muncă titanică pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Din nou, să-i dăm cuvântul Reginei!

„Iași, 14/27 ianuarie 1917

După cum mă așteptam, nici nu am apucat să pun bine piciorul în casă, că au și reînceput toate grijile: în spitale nu sunt lemne, nu au destulă mâncare, doctorii și doamnele nu cad de acord, pericolul de epidemie e mare fiindcă răniții nu sunt triați după o ordine clară și cazurile infecțioase sunt internate alături de ceilalți.

Din cauza lipsei de lemne pentru încălzire, răniții răcesc și mor de penumonie, nu li se poate spăla rufăria, nu li se poate găti – totul a căzut într-o disperare nesfârșită și complicată. Peste tot se simte nevoia de un șef adevărat, de un adevărat conducător. Dar împrejurările sunt atât de absurd de grele încât nu e deloc sigur că am putea găsi un om care să se ridice la înălțimea cerințelor. Și eu sint că trebuie făcut ceva, că se poate face, dar deocamdată mărturisesc  cu umilință că nu văd cale de ieșire din încurcăturile acestea.    

Trenurile sanitare sunt și ele într-o stare foarte rea, peste tot se face simțită lipsa de supraveghere. Oamenii noștri nu sunt încă îndeajuns de educați ca toată lumea să-și facă datoria, au nevoie să fie urmăriți, certați, ajutați, iar aici supravegherea aceasta e neglijată.

Toate sunt îngrozitor, nespus de grele. Știu că retragerea aceasta bruscă, în urma căreia dușmanul victorios ne-a smuls trei sferturi de țară, cea mai bogată, a complicat și încurcat enorm totul, știu că ne luptăm cu piedici aproape de netrecut, știut toate acestea, dar în același timp am convingerea că oamenii NU își fac datoria, nu au învățat încă s-o facă. Vai! Nenorocirea  lor va trebui să ajungă și mai mare până să înțeleagă că fiecare bărbat, până la ultimul, trebuie să se străduiască, și că fiecare femeie trebuie să facă tot ce poate, și că toată suflarea trebuie să muncească împreună pentru țară...”