Satul cu un singur locuitor: «Doar ursul îmi mai dă târcoale din când în când»

Multe sate izolate sunt ţinute încă în viaţă de ultimii lor locuitori, bătrâni singuri, înconjuraţi de animalele din ogradă. O astfel de poveste vine dintre dealurile comunei Pardoşi (Buzău), de lângă Râmnicu Sărat, şi-l are ca unic personaj pe Ioan Chiriţă, un bărbat trecut de 73 de ani.

Robinson Crusoe de Buzău! Bătrânul Ioan Chiriţă vieţuieşte de când se ştie în vechea vatră a unui sat aproape dispărut, Valea Şchiopului, unde numai câteva animale din gospodărie îi mai ţin de urât. De peste un deceniu, bărbatul este singur în cătunul uitat de vreme şi de lume. Mai toate casele şi grajdurile din jur au dispărut în ultimii 30 de ani. ”Născut aici, crescut aici. Pe vremuri era un sat frumuşel, cu vreo 60 de case. În 1981, când a alunecat terenul, cei mai mulţi s-au dus în alt sat, Plevna, iar noi am rămas aici. Am stricat dintr-o parte, unde mai aveam o casă, iar cu materialele de acolo am construit aici nişte anexe, bucătăria şi grajdurile”, spune, pentru adevarul.ro, singurul locuitor din Valea Şchiopului.  

”Nu mai e nici o casă locuită. Mai suntem eu, vaca, junica asta, mai am vreo zece găini şi doi câini. Sunt ca nişte copii pentru mine. Vorbesc cu animalele ca să uit de singurătate”, mărturiseşte bătrânul. I se înseninează faţa când vede chip străin şi, chiar dacă rar are astfel de ocazii, îi deschide poarta şi-i oferă un păhărel de ţuică, în semn de bun-venit. Ioan Chiriţă s-a născut la Valea Şchiopului şi a fost toată tinereţea cioban. A fost însurat pe vremuri, însă căsnicia sa nu a durat. Are o fată, plecată la casa ei, care i-a dăruit doi nepoţi, aflaţi acum departe. Mai are două surori, stabilite prin alte locuri, care se interesează permanent de soarta lui, prin intermediul unui telefon pe care i l-au oferit de mai multă vreme. Rareori îi calcă cineva pragul casei şi doar aparatul radio mai sparge liniştea apăsătoare dintre cei patru pereţi. ”Ascult şi eu vremea, ştirile, aud ce se mai întâmplă în ţara asta. Mai ascult popularele astea ale noastre, că sunt mai vesele şi îmi mai omoară plictiseala”, zâmbeşte nea Ioan. 

Chiar dacă timpul şi-a pus amprenta pe trupul său, iar bolile l-au şubrezit, bărbatul nu are de gând să plece din locurile în care s-a născut. Abia mai vede cu un ochi, are probleme cu stomacul şi cu un picior şchioapătă. Are totuşi putere să facă haz de necaz: ”Ştiţi de unde vine numele cătunului? Când s-a format satul ăsta, din ce auzeam şi eu de la bunici, cică a fost un şchiop, şi de-aia i-a zis Valea Şchiopului. Acum am rămas eu, deci satul se termină tot cu un olog!”. Săteanului nu-i mai e frică de aproape nimic. „Doar ursul îmi mai dă târcoale, din când în când”, adaugă el. Are noroc însă cu Ursu, câinele său viteaz, care nu s-ar da nici o clipă la o parte din calea fiarelor care i-ar intra în curte. 

«Mănânc mai mult conserve»

Departe de lume, bătrânul se descurcă greu. Ar avea nevoie de un frigider şi o plită cu butelie, ca să nu mai aprindă mereu focul în sobă. Îi vine peste mână să cumpere mâncare, pentru că şi satele vecine sunt pe ducă: ”Mă hrănesc numai cu conserve, numai cu mâncăruri din astea cumpărate, pentru că eu nu mă pricep să fac altfel de mâncare decât ouă fierte. Acum, că a fătat vaca asta, am mai făcut oleacă de caş. Dar mănânc o dată, de două ori, după aia nu-mi mai place”.