Sfântul Vasile cel Mare părintele spitalului modern

Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop în Cezareea Capadociei, este unul dintre cei mai îndrăgiți dar și cei mai importanți părinți bisericești și are locului lui bine stabilit între cei mai mari teologi creștini. S-a născut în jurul anului 330 într-o familie de credincioși în care bunica lui după tată, Macrina cea bătrână, fusese ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. DIn frații săi mai sunt sărbătoriți în calendar Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfânta Emilia și Sfântu Petru de Sevastia. A fost Hirotonit arhiereu în anul 370 în locul mentorului său, Episcopul Eusebiu. 

Este considerat primul ierarh care a întemeiat aziluri pentru săraci, neputiincioși și bătrâni. Pe lângă pasiunea pentru filosofie Sfântul Vasile cel mare avea și o puternică opinie despre bolile care aduceau suferință oamenilor în vremea sa. El ne învață că deși sunt boli care vin de la natură, de la cauze trupești sau de la o dietă greșită există și boli pe care trebuie să le îndurăm ca pedeapsă pentru păcatele și greșelile noastre “Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește și ca un părinte pedepsește pe feciorul care îi este drag” (Pildele lui Solomon 2.12). Tot el ne avertizează că unele boli vine peste noi “le cererea celui rău” așa cum s-a întâmplat în cazul lui Iov. În alte cazuri boala ne este dată a ca nu cumva cineva să creadă că poate trece peste limitele lumești ca nu cumva cineva să creadă că este înzestrat de a natură cu ceva în plus.

Ce ne mai învață Sfântul Vasile cel mare despre boală și moartea prematură? Că din toată suferința trebuie să tragem învățăminte iar moartea nu trebuie să sperie pe nimeni, poate numai pe păcătos. Dacă pentru omul drept moartea este eliberarea de suferințele de pe pământ, pentru omul păcătos este începutul suferinței în iad, iar suferințele din iad nu-l au ca autor pe Dumnezeu ci pe noi înșine.

Sfântul Vasile cel Mare ne învață să ne asumăm păcatele

Tot cu referire la păcat și la consecințele lui Sfântul Vasile cel Mare ne învață să ne asumăm faptele și că prin propria voință alegem păcatul deci și consecințele păcatului și dacă avem vreo suferință s-ar putea ca să fim autorul direct al suferinței.

Cu privire la știința medicală și cunoștințele despre boală de atunci Sfântul Vasile ne îndeamnă peste secole: “Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V)

Se poate considera că în Imperiul Roman de Răsărit, în secolul al iv-lea a luat naștere ceea ce urma să devină spitalul modern din zilele noastre. Primii medici profesioniști angajați într-un serviciu organizat și renumerați ca atare au fost în slujba Bisericii. 

Vasiliada, promotorul dezvoltării spitalicești de-a lungul Evului Mediu

Timothy S. Miller, în lucrarea sa “The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire” ne arată că că “acele xenodocheia bizantine nu numai că sunt primele instituții publice care își asumă îngrijirea medicală a bolnavilor, ci și promotorul dezvoltării spitalicești de-a lungul Evului Mediu, din care s-a inspirat atât Occidentul latin, cât și Orientul musulman. Nașterea și dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul Roman de Răsărit este primul capitol al istoriei spitalului așa cum îl știm astăzi”.

Sfântul Vasile cel Mare a ridicat primul spital cu medici angajați într-un cartier periferic al Cezareei. Vasiliada, cum a fost numit, a devenit rapid model pentru multe așezăminte din Capadocia de unde s-a răspândit ușor în întreaga lume creștină și nu numai. În cadrul așezământului care ocupa o suprafață semnificativă și avea în componență cel puțin o biserică, case pentru leproși, case care găzduiau bătrâni care nu mai aveau familie ca să-i îngrijească, o clădire mare care funcționa ca motel pentru călătorii străini, școli unde copii învățau carte dar și diverse meserii. Și totul era separat în mod armonios de grădini de legume sau ornamentale care dădeau un aspect armonios întregului așezământ. Instituția asigura îngrijire pentru săraci, străini și oameni fără adăpost, orfani, bătrâni, infirmi, leproși dar și cei suferinzi de anumite boli în special care nu aveau mijloace materiale pentru a se trata. Prin asta Sfântul Vasile a impus lumii o nouă concepție despre boală și despre bolnav deoarece până atunci omul bolnav, prin neputințele lui nu mai prezenta interes pentru comunitate întrucât nu mai lua parte la viața activă. În momentul în care nu mai aducea nici un folos comunității era exclus și lăsat să se sfârșească în izolare, singurul sentiment pe care-l mai inspirai fiind doar frica de molipsire.