Teo Trandafir, amintiri din copilărie. De ce era văzută „oaia neagră” din cartier: „Eram un fel de bandă răufăcătoare”

Teo Trandafir (57 de ani) își serbează ziua de naștere pe 2 iunie, la o zi distanță după Ziua Copilului, așa că avea mereu parte în copilărie de o dublă aniversare de care își amintește mereu cu drag.

Ce anume a păstrat Teo Trandafir, acum, la maturitate, din copilăria ei, cum o recompensau părinții, cu ce reguli a crescut și ce i-a împrumutat vedeta Kanal D fiicei sale, Maia, de pe vremea când era mică, prezentatoarea TV ne-a povestit, în exclusivitate pentru Click!

Ce amintire din copilărie te face și acum să zâmbești?

În cazul meu este o situație specială, pentru că ziua mea de naștere vine imediat după 1 Iunie și, cumva, cele două sărbători se contopeau mereu. Nu am trăit niciodată foarte intens ideea de 1 Iunie separat, pentru că pentru mine există deja emoția zilei mele. Părinții mei nu puteau să facă două torturi în două zile consecutive, nici nu ar fi avut cine să le mănânce, așa că totul devenea o singură sărbătoare. Nu sunt foarte impresionată nici acum de sărbătorile acestea universale, pentru că nu simt neapărat nevoia unui pretext ca să celebrăm copiii sau iubirea sau lucrurile frumoase din viață. Cred că ele ar trebui celebrate în fiecare zi. Dar, în perioada copilăriei mele, îmi amintesc că 1 Iunie avea totuși o magie aparte. Era o sărbătoare a tuturor copiilor. Făceam serbări, primeam flori, exista o atmosferă festivă și foarte multă bucurie sinceră. Era frumos și luminos, doar că, fiind atât de aproape de ziua mea, nu am perceput niciodată această zi ca pe ceva special.

„Marea mea bucurie era să plec la Pitești, la nășica mea”

Cum îți petreceai vacanțele de vară când erai mică? 

Vacanțele începeau atunci pe 15 iunie și țin minte că aveau un farmec aparte încă din ultima zi de școală. Marea mea bucurie era să plec la Pitești, la nășica mea, unde simțeam că începe adevărata aventură. Acolo făceam toate năzbâtiile posibile și imposibile. Furam nuci, alergam toată ziua și ne construiam diverse personaje. Mă întâlneam cu verișoara mea, Georgiana, și eram „Geo și Teo", cele două care „terorizau" Trivale.

În imaginația noastră eram un fel de bandă de răufăcătoare. În realitate eram niște copii foarte cuminți, doar că aveam enorm de multă imaginație și ne plăcea să dramatizăm orice mică prostioară nevinovată, ne imaginam că suntem niște „bad girls". Era un fel de joc emoțional, un univers pe care ni-l construisem. Ne jucam toată ziua cu copiii de pe stradă, copii alături de care practic crescuserăm. Ne învățam unii pe alții tot felul de lucruri. Trivale era o stradă pietonală și asta ne oferea o libertate extraordinară. Nu treceau aproape deloc mașini și puteam să alergăm, să ne jucăm.

Dar, în același timp, aveam și responsabilități. Trebuia să spălăm vasele, să ne facem temele pentru vacanță și să intrăm în casă la ora stabilită. Existau reguli clare și cred că tocmai combinația asta dintre libertate și disciplină făcea copilăria atât de frumoasă. Toate lucrurile acelea au pentru mine un parfum aparte. Parcă și culorile erau mai vii atunci. Sunt amintiri care mă fac și astăzi să mă simt un om fericit.

Ce valori ai învățat de la părinți în anii copilăriei?

Cred că una dintre cele mai importante valori pe care le-am învățat a fost rigoarea. Părinții mei au fost oameni foarte disciplinați și au încercat să îmi transmită și mie ideea aceasta de responsabilitate și seriozitate. În același timp, faptul că jucam mereu în echipă jocurile copilăriei, m-a învățat să lucrez cu ceilalți și să mă intereseze foarte mult bunăstarea celui de lângă mine. Învățai fără să-ți dai seama ce înseamnă solidaritatea, empatia și spiritul de echipă. Nu era vorba doar despre tine și despre cât de bine te descurci tu, ci despre cum funcționează întregul grup.

„Mama avea, un mod foarte frumos de a mă recompensa”

Ce regulă impusă de părinți ți se părea nedreaptă atunci?

Nu cred că există o regulă pe care să o consider cu adevărat nedreaptă, dar mi se părea foarte strict faptul că întâi trebuia să-mi fac lecțiile și abia apoi aveam voie să ies în oraș. Nu există negociere. Mama avea, însă, un mod foarte frumos de a mă recompensa. Îmi împrumuta articole de îmbrăcăminte care pe vremea aceea erau foarte rare și foarte frumoase. Și mai exista regula orei fixe. Eu nu am întârziat în viața mea. Dacă am întârziat vreodată la o întâlnire, înseamnă că s-a întâmplat ceva foarte grav. Eu trebuia să intru în casă la ora 21:00 fix. Nu aveam telefon mobil, nu aveam nimic. La 20:30, indiferent ce se întâmpla în Grădina Mare, eu plecam deja spre casă.

Există o întâmplare din copilărie care te-a făcut mai puternică?

Da, există. Țin minte că la un moment dat am luat premiul întâi și m-am dus foarte fericită la bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească. Ea s-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a spus doar atât: „Eh, știe al cui e câinele". Mama era profesoară în aceeași școală în care învățam eu, doar că la o altă clasă. Atunci am înțeles că va trebui mereu să demonstrez că merit lucrurile pe care le obțin, indiferent cine sunt părinții mei sau ce avantaje cred ceilalți că aș avea. Și mi-am spus atunci că, indiferent al cui „câine" sunt, eu o să fiu un câine foarte bun.

Ce i-ar împrumuta vedeta, din copilăria ei, fiicei sale 

Ce crezi că ai păstrat neschimbat din personalitatea copilului care ai fost?

Cred că am păstrat sensibilitatea și felul în care mă raportez la mine însămi. În timp am învățat să-mi fie frică, dar nu în sensul clasic. Nu frică de bătaie sau de durere, ci frică de propria mea putere. Încerc constant să atenuez această teamă, să învăț să fiu mai blândă cu mine.

Dacă ai putea împrumuta o singură amintire Maiei din copilăria ta, pe care ai alege-o și de ce?

Cred că aș învăța-o să gestioneze momentele dificile cu demnitate și cu fruntea sus. Copilăria noastră era diferită și exista o severitate mai mare în relația cu profesorii și cu autoritatea, în general. Iar eu am învățat destul de devreme că, în fața unei situații neplăcute sau nedrepte, este important să nu te prăbușești emoțional, ci să încerci să rămâi puternic și lucid. Mi-am dat seama că este mai important să privești omul din fața ta în ochi și să înfrunți situația cu demnitate, decât să te lași copleșit. Și cred că asta aș vrea să îi transmit și Maiei, ca metaforă pentru viață: să înfrunte provocările cu capul sus. Să se întrebe întotdeauna dacă poate schimba ceva și, dacă nu poate, să accepte situația, să învețe din ea și să meargă mai departe fără să își piardă încrederea în sine. Cred că aceasta este una dintre cele mai importante forme de forță interioară.