Cinci miracole pe care le aşteptăm de la 2018
La fiecare sfârşit de an modest în realizări avem obiceiul de ne propune lucruri mari pentru viitor, unele realizabile, altele mai puţin. Speranţele mor însă ultimele şi atât timp cât nu ne costă nimic măcar să visăm frumos. Dintre toate câte ne trec însă prin cap în ce ne aşteaptă pe plan sportiv în 2018, cinci obiective ar trebui să ne preocupe mai mult.
1. Primul trofeu de mare șlem pentru Halep. După ce a ajuns numărul 1 mondial în clasamentul WTA aceasta este a doua şi probabil cea mai mare obsesie pentru tenismena din Constanţa. Până nu va reuşi asta nu va putea spune că e completă şi legitimă 100% în vârful ierarhiei. Simona a fost aproape de două ori la Roland Garros, în 2014 şi 2017, când a jucat finale, dar Maria Şarapova şi Jelena Ostapenko i-au interzis coroana. Trecutul nu mai contează însă şi în 2018 o mai aşteaptă 4 ocazii, dacă va fi sănătoasă şi le va putea aborda pe toate. Prima bate la uşă, 15-28 ianuarie, la Melbourne, Australia.
1. Din nou în grupele Ligii Campionilor. Primăvara europeană atinsă de FCSB poate spăla o imagine murdară, dar adevărul e că nu prea ne-am mai aşezat la masa bogaţilor de ceva vreme. Liga Europa a crescut mult în ultimii ani, dar nu e Liga Campionilor oricât ai rebrendui-o. Iar picior de echipă românească n-a mai trecut pe acolo de patru ani. După grupa cu Chelsea, Schalke şi Basel, din stagiunea 2013-2014, încheiată de roş-albaştrii cu trei puncte, au urmat rateuri pe linie pentru cluburile din Liga 1. Ludogoreţ, Partizan, Manchesetr City şi Sporting au barat drumul lui FCSB, Copenhaga i-a interzis grupele Astrei, iar APOEL Nicosia a trezit-o pe Viitorul din visat. Poate în 2018!
3. Start lansat spre Euro 2020. Primele două rateuri au creat suficient gust amar iubitorilor sportului românesc, dar fără îndoială că cel mai mult a durut ratarea Mondialului din Rusia de către echipa naţională de fotbal. A fost jale printre microbişti, FRF a pus alt selecţioner şi am ajunge în pragul sinuciderii dacă nu ne-am califica nici la Europeanul aniversar de peste doi ani, la care merge cam toată lumea. Totuşi, trebuie să gândim nemţeşte fiecare pas şi putem începe prin a aprinde lumânări pentru grupe uşoare în preliminarii, fie că vorbim de cele propriu-zise sau de cele prin Liga Naţiunilor. Pentru că limitele noastre ne obligă la asta.
4. Haideţi cu stadioanele! Această dorinţă pare de altă natură, dar este totuşi vitală pentru menţinerea statutului de co-gazdă a Campionatului European din 2020. Asta pentru că în ciuda confirmării Bucureştiului printre celalalte norocoase, încă mai putem fi şterşi de pe listă dacă nu vom avea gata la timp cele 4 stadioane în afara Arenei Naţionale. Şi, aşa cum ne stă bine nouă, românilor, suntem deja în întârziere. Nu doar că la Giuleşti, Ghencea, Ştefan cel Mare şi Arcul de Triumf nu s-au început construcţiile propriu zise, dar la primele trei n-au fost încă doborâte nici cele vechi. Şi ceasul ticăie!
5. A doua medalie din istorie la Olimpiada de Iarnă. Deşi suntem o ţară cu munţi şi vreme rece pentru trei - patru luni pe an, nu prea avem cu ce ne lăuda la acest capitol, în primul rând din cauza lipsei infrastructurii. Patinoare profesioniste nu avem decât pe la mall-uri şi prin parcurile din oraşele mari, dar doar cât ţine iarna, pârtiile sunt supra-aglomerate şi trebuie să faci slalom printre săniuţele copiilor, iar rezultatele nu putea fi notabile. Ultima medalie la o Olimpiadă de Iarnă am obţinut-o le Grenoble, în 1968, un bronz la proba de bob în 2 unde Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe au urcat pe ultima treaptă a podiumului. De atunci secetă, dar în perioada 9 – 25 februarie, la Pyeonchang, în Coreea de Sud, se deschide o nouă portiţă. Din păcate, mergem acolo cu doar 12 biatlonişti şi şansele sunt minime.