INTERVIU Cornel Ilie (Vunk): «Am înregistrat un album cu inundaţii, şoareci, pisici care făceau pui»
Vunk sunt una dintre cele mai de success trupe din România, dar asta nu înseamnă că nu au făcut greşeli şi că nu au trecut prin perioade dificile. Deşi acum piesele lor sunt fredonate de mulţi oameni şi lumea le mai zâmbeşte pe stradă, faima a venit după mulţi ani de muncă.
Deşi îşi ţine viaţa privată departe de ochii publici, Cornel Ilie, solistul trupei, e mereu dornic să vorbească despre muzică şi despre ce înseamnă să te zbaţi pentru a-ţi face cunoscută munca unui public cât mai mare. Artistul a stat de vorbă cu reporterul Click! şi despre responsabilităţile pe care le aduce cu sine statutul de persoană publică.
Aţi lansat un nou videoclip, pentru piesa "Aşa, şi". Care e ideea din spatele lui?
E singurul videoclip la care nu am participat mai deloc, nici la producţia lui şi nici la scrierea scenariului. E primul clip la care am lucrat cu Florin Bota, care a făcut sute de clipuri în România. Nu m-am implicat deloc, nu ştiu ce s-a filmat, decât ce am filmat noi. În mare, pleacă de la o fată care ne vede pe noi cum cântăm în stradă, îşi sună prietenul, el e cu două fete, pe ele le sună prietenii. Toţi îşi dau întâlnire unde cântăm noi şi iese un mini-măcel verbal, e un fel de efect de domino al unor oameni care se înşală unul pe altul.
De ce "aşa, şi"? De unde a plecat ideea piesei?
Mergând cu microbuzul prin ţară, avem timp să ne plângem unul altuia, să ne povestim tâmpenii şi tot auzeam «Aşa, şi ce dacă, asta e, mâine se întâmplă alte chestii». E o vorbă care are foarte multe nuanţe, poate să aibă un efect foarte pozitiv, să dea putere. Mergem înainte, poate mâine o să fie şi mai bine. E foarte simplu să scrii texte, lucrurile vin de la sine când ai un cârlig, e important e să găseşti miezul ăla.
Piaţa muzicală românescă nu e tocmai mai prietenoasă cu trupele care abordează un stil diferit de al majorităţii. Însă tu ai o carieră longevivă şi ai avut succes chiar dacă muzica ta e "altfel". Cât de dificil a fost să ajungi la nivelul de acum?
Fiind principalii nostri impresari şi producători până acum câţiva ani, a trebuit să facem toţi paşii greşiţi pentru a învăţa din greşeli. Primii ani au fost un fel de sacrificiu emoţional pentru noi, ştiam că o să fie foarte greu. Dar am mers înainte, ştiam că exista lume care asculta aşa ceva.
De ce spui că a fost un sacrificiu emoţional?
Perioada de început a fost o perioadă foarte frumoasă, dar şi foarte frustrantă. Noi cântăm stilul ăsta din 1994, atunci cântam în engleză. La vremea aceea nu prea era nimeni. Erau trei-patru trupe mari: Iris, Holograf, Compact, Timpuri noi. Şi erau trupele care tocmai apăreau. A fost un val foarte puternic, noi, Sarmalele Reci, Vama Veche, Şuie Paparude, fiecare pe zona lor. Pe vremea aia, nu exista reclamă, nu exista promovare, doar lipeam un afiş, noi scoteam la imprimantă un A4 şi îl lipeam. A fost frustrant, pentru că nu exista public.
Primul album, cel cu «Noi o scoatem la capăt», l-am înregistrat noi în subsolul blocului, cu inundaţii, cu şobolani, cu pisicile care făceau pui şi mirosea ca naiba. Nu am avut nicio reţetă, nu că nu o ştiam noi, nu exista la vremea aia. E cel mai sincer album al nostru, nu cred că o sa mai facem altul pentru că există o anumită cenzură, aia nu o să funcţioneze, nu o să placă, pot să existe două-trei piese foarte sincere, dar un întreg album. Când am apărut, cu «Independent», unii erau fericiţi că facem altceva, dar pentru alţii eram nişte ciudaţi. În concerte era foarte greu, ca şi acum. Mai cântam noi cu Costi sau cu LA, toţi veneau pentru ei, era foarte greu cu publicul, ne înjurau.
Când am lansat piesa «1000», în 2003, a fost foarte mişto, dar şi foarte enervat pentru că s-au trezit toţi că «A, ce mişto sunt piesele alea». Da, dar unde eraţi atunci când le-am scos, acum v-aţi trezit că vă plac?
Ai fost nevoit sa faci compromisuri din cauza faptului ca piata românească nu e una la fel de flexibilă ca cea din afară?
Sunt mereu compromisuri, mici, depinde cum le percepe fiecare, am avut negocieri cu noi înşine dacă merită să facem ceva anume. Dar asta se poate întâmpla oricui, toţi trecem prin diverse stări, dar spunem ce credem că se potriveşte cu muzica pe care o propunem. Nu am mai putea acum să scriem «Prăjitura cu jeleu», ne-am schimbat.
De la o vreme, trupele de rock încep să se facă auzite mai tare pe piaţa românească, chiar Robin and The Backstabbers a câştigat trupa anului la Gala On Air. Care este părerea ta, ca muzician care a plecat din underground, despre actualul val de rock românesc?
Îmi plac unele piese, dar nu îmi place pe termen lung ce se întâmplă. Mie mi-e ciudă că există un val underground în care eu nu cred, totul pleacă de la mesajele lor. Eu nu pot să fiu atent la mesajele lor pentru ca au versuri în engleza şi nu le simt. Asta e o mare pierdere. Bine, şi noi am făcut greşeala asta.
E mai mult mai simplu pentru ei să se impună pe piaţa românească?
Da, există un public foarte puternic , dar parcă e o boală să te placă lumea. Dacă ajungi cu muzica ta acolo, e o mare realizare, asta e lupta de fapt, să impui ce faci tu maselor. Ei trebuie să accepte că au un public şi e în creştere, că au devenit un produs care trebuie vândut. În momentul ăsta sunt foarte egoişti, sunt trupe care sunt foarte bune, dar cântă doar pentru ele. Dacă ar sta la bază un mesaj foarte puternic: «Băi, protestăm împotriva a ceva», înţelegeam. Nu sunt nuanţe, pe lângă frustrare şi deprimare, să zici «Da, ăştia or să vină şi or să rupă acum".
Spuneai că aţi cântat în engleză, dar aţi renunţat. Ce v-a făcut să cântaţi doar în română?
Am încercat, dar ne-am dat seama că nu poţi să comunici cu un popor care nu ştie bine nici limba română. Îi inteleg pe cei care au sperante să iasă afară, vor să se adreseze unui public din străinătate. Dar să propui piese în engelză pentru publicul din România, mi se pare o lipsă de respect.
Exact, mulţi cântă în engleză şi pentru a fi accesibili unui public străin. Crezi că au vreo şansă?
Nu cred că vreo trupa de rock românească o să aibă succes afară; niciun artist de la noi, dacă pleacă să facă el textele. E imposibil. Dacă intri în zona rock, trebuie să ai un mesaj bine pus la punct, cu substanţă, cu emoţie, altfel nu te bagă în seamă.
De la stânga la dreapta: Gabriel Maga, Cornel Ilie, Bogdan Crucianu şi Nicu Sârghea, adică Vunk.
Ştiu că te implici mult în acţiuni de voluntariat, aţi avut campania "Vreau o ţară ca afară", chiar ai luat premiu pentru Responsabilitate Socială la Gala CSR Romanian Awards, la începutul acestui an. Cum împaci toate acţiunile de genul acesta cu partea muzicală?
Mi se pare că face parte din statutul tău de artist, de cântăreţ, tu nu eşti doar unul care se duce la un microfon şi cânţi şi ai fane şi te place lumea. Statutul de persoană publică vine cu drepturi, cu beneficii, dar vine şi cu nişte obligaţii. Trebuie să fii dispus să ajuţi pe unii, să duci mai departe o cauză. Tu devii cineva în care lumea crede şi e dispusă să facă cun zici tu. Şi trebuie să fii conştient de asta. În orice gen muzical sau gen de artă, cu cât eşti mai expus, cu atât influenţezi mai mulţi oameni.
În special în România şi în societatea de acum, un artist are mai multă credibilitate decât un om politic sau orice alt om de stat. Lumea nu îl percepe ca pe cineva care are avantaje. E foarte important să existe un curent, pentru că ajunge să se creeze un lider. Asta ne lipseşte asta acum, românilor le lipseşte un om care să îi adune pe toţi. Un om sau o cauză. Suntem dezordonaţi şi nu mai crede nimeni în nimeni.
Pe lângă faptul că eşti apreciat ca muzician, eşti şi unul dintre cei mai râvniţi burlaci din Romania. Însă ai reuşit să îţi menţii viaţa privată departe de public. A fost greu?
Cine spune că nu are viaţa intimă, că e urmărit, cumva îşi creează starea aia şi povestea aia. Nu te hărţuieşte nimeni, dacă nu îi şi chemi.
Te-a afectat în vreun fel pe plan personal faptul că eşti o persoană publică?
Singurul dezavantaj a fost că, atunci când intram într-o relaţie, trebuia din start să distrug ideea aia de «Ah, vă ştiu eu pe voi ăştia, nu vreţi decât o chestie temporară. Voi cu drogurile şi cu băutura şi cu femeile la concerte».
Dar asta nu e ceva grav. Mie îmi place că îmi zâmbeşte lumea pe stradă, că mă opreşte să îmi spună că îi place o piesă.
Îmi place şi când mă opreşte să îmi zică «Tu eşti ăla de la Direcţia 5» sau «Tu eşti ăla de la Vama». Acum două zile mi s-a întâmplat la o terasa «Ah, Direcţia 5, nu?». Nu. Dar asta e amuzant.