Ana Dumitrescu, despre documentarul „Licu”: „Cea mai emoţionantă a fost povestea morţii nevestei lui”

Regizoarea Ana Dumitrescu vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre cel mai recent documentar al său, „Licu, o poveste românească”, recompensat la sfârşitul anului trecut cu trofeul Golden Dove la DOK Leipzig, pe care îl descrie ca fiind un film subiectiv despre amintiri.

Documentarul, scris şi regizat de Ana Dumitrescu şi produs de compania Jules et Films, vorbeşte despre România ultimului secol văzută de un om „pierdut în istorie”. Personajul principal, Liviu Canţer, acum în vârstă de 94 de ani, a supravieţuit unor evenimente istorice majore.

„Licu, o poveste românească” este un documentar despre trecerea timpului şi despre bătrâneţe, o meditaţie despre propria condiţie şi efemeritate. La vârsta de 92 de ani, când a fost realizat documentarul, Licu - singur cu amintirile sale - vorbeşte despre familie şi momentele importante ale vieţii lui.

Filmul, care a intrat în cursa pentru o nominalizare la categoria „cel mai bun documentar” a premiilor Oscar, după ce a câştigat trofeul la Leipzig, va fi lansat în România, pe 24 august, de Rollercoaster PR, şi este distribuit la nivel internaţional de Taskovski Films.

Cum a început povestea acestui documentar?

Ana Dumitrescu: Totul a început în 2013. Trebuia să fie o casă de producţie franceză care să producă filmul. În final, am preluat eu documentarul cu casa mea de producţie, în colaborare cu Jonathan Boissay care a lucrat cu mine pe partea de sunet. Ne-am descurcat singuri. Nimeni nu a crezut în filmul acesta - un om bătrân, „închis” într-o casă, şi în alb-negru…

Ai fi putut adapta viaţa şi poveştile lui într-o ficţiune? De ce ai ales documentarul?

Ana Dumitrescu: Nu. Pentru mine, subiectul nu este ficţiune. Într-o ficţiune recreezi trecutul. În filmul „Licu” nu este vorba de a recrea trecutul. Este vorba despre ce rămâne după o viaţă. Este un film subiectiv despre amintiri. Şi amintirile rămân amintiri. În sensul asta poate este deja ficţiune. Amintirile sunt o parte din ce am trăit, deformate cu timpul. Între ficţiune şi documentar există ce să cheamă în franceză „essai cinématographique”. Documentarul de cinema este mai mult un essai cinématographique, nu are legătură cu documentarul de televiziune. Este un spaţiu de creaţie aparte.

Cât de dificil a fost să lucraţi împreună?

Ana Dumitrescu: Nu a fost deloc dificil. Montajul a fost.  A trebuit să aleg dintre toate poveştile ca să fie un echilibru între partea istorică care a trăit-o, partea intimă şi partea legată de vârstă. 

În opinia ta, care este cea mai impresionantă dintre poveştile lui?

Ana Dumitrescu: Ce mai emoţionantă a fost povestea morţii nevestei lui. L-am întrebat, iniţial, despre propria lui moarte. La asta nu a răspuns şi a povestit moartea soţiei lui.

Are peste 90 de ani, este singur. Cum s-a simţit văzându-şi amintirile expuse în acest fel?

Ana Dumitrescu: Bine. Oricum, personajele de documentar, în general, sunt doritoare să transmită povestea lor. Sunt regizoare din 2012. Am făcut şi alte filme. Oamenii care acepta să fie filmaţi ştiu că filmez că să iasă un film.Şocul se produce când ei văd filmul în sală şi văd că spectatori sunt interesaţi de povestea lor. Atunci este emoţionant. Pentru că, în general, mulţi nu pot crede că dintr-o poveste a lor iese un film, iar oamenii vin special să îl vadă.

Care este cel mai important lucru pe care îl putem învăţa de la Licu?

Ana Dumitrescu: Personal, nu ştiu. Am o viaţă total diferită de a lui. Pentru mine nu este un „mentor”, e un om care îl apreciez şi îl iubesc mult, dar este opusul meu. Fiecare o să perceapă filmul într-un mod diferit. Filmul nu este o lecţie de viaţă, ci o poveste.