Ce nu știați despre Stela Popescu. Amintiri vesele și triste

Actrița Stela Popescu a murit, la 23 noiembrie 2017, la vârsta de 81 de ani. A avut o viață fabuloasă, de la un copil sărman, la o mare vedetă și artistă. La 5 ani, a fugit cu mama ei din Basarabia, a picat la teatru, dar a ajuns ”regina comediei”, iubită de multe generații de români din toată lumea.

Actrița Stela Popescu ne-a părăsit anul trecut, la 23 noiembrie, la vârsta de 81 de ani. Artista a fost găsită decedată la domiciliul său. A avut o viață fabuloasă, când tristă, când fericită. Noi ne-am bucurat de farmecul și talentul Stelei Popescu, peste 50 de ani.

Stela Popescu, biografia

Actrița Stela Popescu s-a născut la 21 decembrie 1935, la Slobozia-Hodorogea, Orhei, Basarabia. S-a născut într-o familie de învățători, iar prima amintire pe care o avea bine întipărită în memorie era invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei a fost deportat în Siberia, iar mama s-a refugiat, împreună cu fiica, în România, la Brașov.

În 1953, susține examenul de admitere la facultate, dar a picat și a fost repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunță după un an și jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne.

În 1956 este admisă la IATC, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să susțină 400 de spectacole pe an.

Din 1963, până in 1969 joacă la Teatrului de Revistă "Constantin Tănase". În 1969, Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în prezent.

În 1969, Stela Popescu se căsătorește cu Mihai Maximilian, la puțin timp după divorțul de Dan Puican.

A prezentat, alături de actorul Iurie Darie, prima ediție a Festivalului Cerbul de Aur de la Brașov, în 1968. 

În luna mai 2009, actrița Stela Popescu a primit titlul de "regina comediei" din partea Centrului Cultural Israel-România din Tel Aviv.

La 14 decembrie 2011, Stela Popescu a primit o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului pentru întreaga carieră.

Președinția României i-a conferit artistei Stela Popescu, la 7 februarie 2004, Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D — "Arta Spectacolului", iar în 2016 i-a conferit Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler.

• Într-un interviu sincer pentru ziarul ”Adevărul”, din martie 2012, Stela Popescu și-a povestit întreaga viață, cu bune și rele.
• Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus.
• Aveam două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era? '44, război... Să pleci cu un copil în braţe. Şi cu o lădiţă. Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie.
• Tata a scris 18 ani şi n-am primit nici o scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şant. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă.
• În 1958, tata a fost eliberat. S-a dus în satul de unde era mama lui. Aici a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Eu cu mama eram deja în România şi pe atunci nici nu aveai voie să te duci în vizită acolo, decât prin excursii. Până la urmă am reuşit. Am luat o excursie ONT, Chişinău-Kiev-Moscova şi înapoi. Apucai să stai trei zile la Chişinău şi a fost suficient să-l revăd.
• În 1977, l-am adus în România pe tata. Timp de doi ani am făcut cereri de reîntregire a familiei către Marea Adunare Naţională, eu la Bucureşti, el la Moscova. A trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, pentru că nu l-au îngrijit bine la spital.
• Mama m-a crescut mai rezervată. Nu exista să mă pupe, să se pisicească pe lângă mine. Îi era teamă să nu mi-o iau în cap. În schimb, era obsedată de educaţia mea. Vă spun o întâmplare. Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă. „Ti duci la grădiniţî". 6 ani aveam. Eu, „nu, că-i zăpadă". M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. „S-învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!”
• Am făcut toată şcoala la Braşov şi liceul tot acolo, după care, în 1954, m-am întors la Bucureşti, pentru facultate. Mai exact am dat la Facultatea de Teatru şi am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi. Aşa a fost firea mea, până pe la 20 de ani.
• Ştiţi cum am avut eu noroc cu televiziunea? M-au chemat acolo - eu eram gagică mişto, să ştiţi!, subţirică, dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place - şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. „Mă, cine e asta care a prezentat?" „E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu." „S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!" Din clipa aia am avut undă verde.
• Primul show pe care l-am făcut cu Bănică a fost rezultatul scrisorilor din ţară. La noi nu prea se făceau show-uri, de când a venit Ceauşescu nu era voie. Tot ce se chema actor, muzicant, artist nu trebuia să fie singur. Trebuia să mai fii cu cineva. Datorită acestor scrisori care tot veneau din ţară, Tudor Vornicu a venit la bărbatu-meu (n.r. - Mihai Maximilian) acasă şi a spus că trebuie să scrie un text pentru mine şi să găsească un bărbat. Bănică era en vogue. Făcuse două cântece, „Gioconda se mărită" şi „Vă rog să-mi acordaţi", şi explodase! În plus, era un actor foarte bun, nu semăna cu nimeni. Bănică avea o delicateţe pe care n-ai fi crezut-o. Avea o fineţe, o eleganţă pe scenă.
• A scris bărbatu-meu un show de 45 de minute - primul show aşa lung din istoria Televiziunii Române! Asta era în 1972. A doua zi dimineaţa nu se mai putea trăi de telefoane! Toate casele de cultură, din toată ţara, ne invitau să jucăm la ei. Asta, deci, datorită lui Tudor Vornicu.
• Duetul cu Arşinel cum a început? Intraseră teatrele în autofinanţare, deci trebuia să lucreze foarte mult ca să-şi facă salariile. A trebuit să renunţ la colaborarea cu Bănică, pentru că eram din teatre diferite, era nevoie să se pună de acord. Atunci am început cu Arşinel. El făcuse ceva mai puţină televiziune decât mine - eu sunt şi mai mare decât el cu vreo patru ani.
• Îmi lipseşte foarte tare soţul meu, pentru că noi eram dincolo de soţ şi soţie. Făceam aceeaşi profesie, aveam încredere unul în celălalt. El mi-a spus odată: „Niciodată să nu crezi că îmi datorezi ceva. Tu ai fi fost mare artistă chiar dacă nu existam eu!". Eu îi spuneam: „De ce lumea nu ştie că tu scrii toate textele astea?". „Nu trebuie să ştie!" El venea la fiecare spectacol şi urmărea poante pe care le introducea special, foarte ascunse. Şi urmărea să vadă cum reacţionează publicul. Avea o satisfacţie nebună când se prindeau.
• $reperio-gallery:0$