De ce fiicele Alinei Sorescu par triste în vacanța din Laponia cu tatăl lor? Verdictul psihologului Radu Leca: „O fotografie nu e un diagnostic.” De partea cui sunt internauții?

Fiicele Alinei Sorescu și ale lui Alex Ciucu par mult mai atașate de celebra lor mamă, decât de tată, dacă e să comparăm fotografiile postate de ambii părinți pe conturile sociale. Psihologul Radu Leca a explicat, exclusiv pentru Click!, de ce Carolina (11 ani) și Raisa ( 9 ani) nu-și arată entuziasmul în compania tatălui, chiar dacă acesta le-a oferit recent o vacanță de vis în Laponia.

„O poză este o fracțiunea de secundă, dar în spate poate fi o combinație de emoții”

De Sărbători, Alex Ciucu și-a dus fiicele, tocmai în Laponia, destinația preferată a copiilor. Însă, în cele mai multe dintre pozele postate de designer, pe Facebook, Raisa și Carolina nu zâmbesc, ba chiar par îngândurate. Internauții s-au întrecut în comentarii:

„Dacă fetițele au fețe triste este din cauza Alinei, care ar putea să facă ceva ca ele să fie vesele, atât cu ea cât și cu tatăl lor! Bucurați-vă de vacanta în Laponia și nu mai băgați în seamă ce vorbește lumea!”.

Altcineva a notat: „Băi, oameni buni.....în poză, da, nu sunt zâmbitoare...dar voi ăștia care aveți copii v-ați gândit că sunt obosite sau poate chiar nu aveau chef de o poză?”. 

Radu Leca, psiholog: „E comun să vezi copii fără chef la fotografii”

Psihologul Radu Leca susține că absența zâmbetului fetelor nu indică neapărat un semnal de alarmă:

„E destul de comun să vezi copii care par triști, încordați sau „fără chef” în fotografii, alături de părinții lor și, de cele mai multe ori, asta nu spune o poveste dramatică despre familie, ci mai degrabă despre cum funcționează copiii (și creierul lor) în situații sociale „regizate”. O poză e o fracțiune de secundă, dar în spate poate fi o întreagă combinație de emoții, oboseală, sensibilitate și context”.

„Unii copii nu pot sau nu vor să mimeze zâmbetul”

Un prim motiv ține de diferența dintre emoția autentică și cerința socială. Copiii, mai ales cei mici, sunt foarte ancorați în „aici și acum”. Dacă li se cere brusc „Zâmbește!” fără să simtă bucurie în moment, unii nu pot sau nu vor să mimeze. Pentru un adult, zâmbetul la cameră e o convenție (un fel de uniformă socială). Pentru un copil, poate suna ca o comandă arbitrară:

„Arată o emoție care nu e a ta.” Copiii mai sensibili pot reacționa cu retragere, seriozitate sau chiar tristețe, nu pentru că sunt nefericiți în general, ci pentru că nu se simt în control”.

„Practic, aparatul foto nu surprinde numai fețele, ci și atmosfera”

Radu Leca a dorit să mai menționeze, referitor la fotografiile de familie:

„Apoi e componenta de presiune și performanță. Camera foto poate crea un „mic examen”: toți se opresc, se aliniază, părintele devine brusc atent la rezultat („Stai drept”, „Nu te mișca”, „Uită-te aici”), iar copilul simte tensiunea. Unii copii „citesc” starea părintelui foarte fin. Dacă părintele e stresat să iasă bine poza, copilul poate oglindi asta: în loc de relaxare apare rigiditate. Practic, aparatul foto nu surprinde numai fețele, ci și atmosfera.

Mai există și factorul de dezvoltare: copiii trec prin etape în care emoțiile sunt mai intense, iar autoreglarea e încă în lucru. Dacă au 3–7 ani, pot trece rapid de la entuziasm la frustrare. Dacă sunt mai mari (pre-adolescenți sau adolescenți), intră în joc identitatea și autonomia: „nu vreau să fiu forțat să pozez”, „nu-mi place cum arăt”, „nu vreau să fiu ‘drăguț’ pentru familie”.

„Nu e neapărat o relație proastă cu părinții”

Starea copiilor mai poate fi influențată și de oboseală sau de alți factori:

„Un adolescent trist în poză poate semnala, de fapt, o nevoie de spațiu sau o sensibilitate legată de imaginea de sine, nu neapărat o relație proastă cu părinții. Un alt motiv surprinzător de banal: oboseala, foamea, suprastimularea.

Multe poze de familie se fac la evenimente (nunți, aniversări, sărbători) unde programul e lung, e zgomot, sunt mulți oameni, lumini, reguli. Copilul poate fi deja „la limită”. În astfel de momente, fața nu mai ascultă de cerințele sociale. Nu e trist „emoțional”, ci e epuizat. Pe cameră, însă, epuizarea arată exact ca tristețea sau supărarea”.

„Emoțiile reale sunt dinamice”

Mai e și faptul că fotografia poate surprinde micro-expresii sau momente de tranziție: fix secunda în care copilul înghite în sec, își relaxează fața, se uită în altă parte sau tocmai a fost întrerupt din joacă.

Creierul nostru, ca observatori, tinde să „completeze povestea” dintr-un singur cadru: „pare trist = e trist = ceva e în neregulă”. Dar emoțiile reale sunt dinamice. De multe ori, dacă ai vedea filmarea dinainte și după poză, ai observa că copilul a râs, a fugit, a glumit — doar că aparatul a prins momentul cel mai neutru”.

„Uneori, înainte de poză, a fost o negociere”

O categorie importantă ține de relația copilului cu părintele în acel moment, nu neapărat în general:

„Uneori, înainte de poză, a fost o negociere, de genul „Mai stăm 10 minute”, „Încă o poză”, „Nu, acum!”), iar copilul rămâne cu reziduul emoțional. Asta nu indică automat o problemă, ci o fricțiune normală între nevoile adultului (amintiri, organizare) și nevoile copilului (joacă, autonomie).

„O singură fotografie nu e un diagnostic”

Copiii, în comparație cu adulții, nu sunt atât de obișnuiți să zâmbească la comandă, când văd aparatul foto:

„În fine, există și situații în care tristețea poate reflecta ceva mai profund: copilul e anxios, se simte nesigur, are o perioadă dificilă sau există tensiuni în familie. Dar chiar și atunci, o singură fotografie nu e un diagnostic. Mai util e să te uiți la pattern-uri: copilul pare trist în majoritatea contextelor? Se retrage frecvent?

Are schimbări de somn, apetit, interes? Dacă da, merită explorat cu blândețe. Copiii par triști în poze pentru că fotografia cere „o versiune socială” a lor într-un moment în care ei sunt, pur și simplu, reali: obosiți, sensibili, încăpățânați, copleșiți, rușinați sau doar serioși. Și, ca o mică notă cu umor: uneori copiii nu sunt triști doar au fața lor „default”, iar noi, adulții, suntem obișnuiți să punem zâmbetul ca filtru de politețe”.