Dragă Cătălin Botezatu,

Nu pot să cred că ai 50 de ani. Căci, prin faptele din existența-ți, pari a avea mult mai mulți; dar arăți mult mai puțini… Ești unul dintre primii români care s-au adaptat cu ostentație vremilor noi. Mondene.

Ai fost acuzat de nu mai știu ce ilegalitate, ai fost urmărit prin Europa, ai ajuns prin închisori. Apropo, mai ții minte cine era în sală mai mereu împreună cu tatăl tău pe la procese? Noi. Revista. Apoi, nu am să uit că, atunci când eu am făcut 50 de ani, ai venit cu Mama Zina, proaspăt eliberat de ”acolo”. Îți mai mulțumesc o dată. Cum să nu te felicit eu la 50 de ani? Căci, ți-o spun, tu ești pilonul vieții mondene in nuce din România. O afirmă chiar unul dintre primii cronicari post-revoluționari și primul conducător al unei gazete mondene. ”Viața mondenă”. Realizată cu prozatoarea Mariana Petrescu…

Apoi, cu VIP și Brancu. Practic, tu nu că faci parte din istoria mundană a noastră, tu chiar ești istorie. Spun nu ca să te fac mai bătrân în ochii puștoaicelor care te adoră, ci doar să se știe exact cine ești, socialmente. Tu ai dat presei, unii zic că ai contra-făcut, subiecte tari, incredibil. Cazul și personajul Bianca. Drăgușanu. 

Mulți ziariști ar trebui măcar să-ți pupe mâna dacă nu altceva... Sigur că fără tine poate se năștea altul, dar a ieșit așa: să fii tu, Bote! Culmea, viața mondenă a unei societăți din unghi sociologic nu este deloc luată-n serios. Deși la noi, abordat fie și futil, a existat un cronicar de sânge albastru ins ciudat.

Cu apucături pidosnice, pseudonimul Claymoore, recte Mișu Văcărescu a dat istoriei tablouri și portrete realist-mondene, extrem de utile psiho- și antropologic prin amănunțirea lor. Pentru că năravul face moravul… La un popor futil, ca noi, o istorie pe măsură…Poate că te percep într-un registru grav.

Căci, Intelighenția valahă, nici măcar ea, nu te percepe ca pe un personaj emblematic și respectabil al epocii. Tu poți să dai factic informații utile unei istorii exacte a epocii. Te asociez lui Cezar Petrescu, care prin ”Calea Victoriei” a făcut aproape vie imaginea unui București interbelic… La final, îți doresc, scumpe și mai tânăr al meu contemporan, un lucru. Fiindcă tu ești Altceva decât vrei să pari… 

Ia-te mult mai în serios, Cătălin!