Dragă Cornelia Catanga,

Cu Katanga lui. Aşa a ajuns numele ăsta african la modă prin anii ‘70. Era şi o cofetărie supranumită aşa, pe Magheru... De ce ai şi tu numele, ştii doar tu.

Ceea ce ştiu eu despre tine, Cornelia,  este că împreună cu soţul tău, Aurel, posesor al unei voci aşa de frumoase că, atunci când o aud, îmi vine să-i pup corzile vocale, voi, zic, ţineţi în continuare tradiţia chefului românesc. Asta îmi place şi mi-a  plăcut la voi: fidelitatea faţă de cântecul adevărat, lăutăresc, românesc. Mai ales de când au apărut manelele astea păguboase. Acum, eu aş numi specia de cântec pe care o practicaţi voi “cântec boieresc”. Pentru a ne deosebi de ceea ce consumă boborul, duodenele manipulate devoratoare de „orice-zboară-se-mănâncă”. Şi care nu mai ţin cont de un specific, de tradiţie, de spiritul autentic.

Ele au asimilat cu nesimţire şi canibalism maneaua ca fiind - vezi Doamne - specific mioritică. Mai bine zis „mihoritic”. În fine, să vă dea Domnul viaţă, voce lungă şi talente infinite, să rămâneţi aşa autentici amândoi, că vă şade bine. Lumea bună vă caută, vă cultivă. Aveţi prieteni minunaţi. De la răposaţii av. Adrian Pătraşcu „Terrasini”, (ce dor  îmi e de el!) cu chefurile sale sublime, la evreii bogaţi  de la Casino Vernescu, până la botezul fiului lui Dragoş Dolănescu…

Aşa am reuşit  eu să iubesc ceea ce faceţi voi, în lumea bună, de bun gust, a Bucureştilor. Cornelia şi Aurel, voi scrieţi istorie fără să ştiţi; voi sunteţi un soi de animaţie muzicală din “noii crai de curte veche” ai Bucurescilor de azi. Ăia din “adevăraţii Arnoteni”, pupa-v-aş pe sufletele voastre mari! Pe onoarea mea, încep să cred că aţi rămas printre ultimii cântăreţi autentici ai „folclorului orăşenesc”, bucureştean, ai muzicii de petrecere,  lăutărească, de chef, de paranghelie, cum vreţi să o numiţi. Dumnezeu să vă ţină la fel de frumoşi !

George Stanca (pamflet)