Dragă Elena Cârstea,
Două veşti noi despre tine, de la tine. Una, că vrei să îl ajuţi pe confratele de scenă Gyuri Pascu la îndreptarea sănătăţii sale - corect.
A doua, că vrei să te laşi de cântat - ai înnebunit, Ţiţirico!? Primo, mi se pare corect să îţi ajuţi un tovarăş, coleg, compatriot, mai ales când pe propria piele cunoşti boala şi chiar cu ajutorul doctorilor americani ai învins-o.
Este minunat din parte-ţi şi, pentru mine, unul care te cunosc cam de multicel, nu este o surpriză. Surpriză, neplăcută evident, era dacă măcar o scăldai. Dar, nu, tu ai fost fermă şi săritoare cum te ştiu.
Secundo - aici vine gravitatea - ai anunţat, sau ţi-a scăpat, o mare prostie pe care o reproduc textual: "nu, de cântat nu mai cânt şi nu ştiu dacă o să mai cânt". Asta e ca aia din filme cu "niciodată să nu spui niciodată".
Cum de ţi-a scăpat gugumănia? Nu zic nu, s-ar putea să nu mai cânţi niciodată, dar că ai în cap un handicap gata hotărât, mă înspăimântă. Adică nu fac speculaţia glumeaţă că nu mai cânţi nici în baie sub duş, nici când croşetezi nu mai fredonezi, e imposibil!
Tu ai o voce, ai calităţi deosebite. Nu ai voie să-ţi îngropi talentele de cum îţi vine ţie bâzdâcu'. Nu ai voie, pur şi simplu. Chiar dacă doctorii ţi-au prescris linişte, o viaţă fără emoţii, inclusiv cele ale scenei.
Chiar dacă, efectiv, peste capul şi voinţa ta alţii au hotărât, spre binele-ţi, să nu mai cânţi, tu nu ai voie să-ţi scoţi cântatul din cap. Este, realmente, viaţa ta! Iartă-mă, dar această declaraţie nesăbuită a ta, seamănă cu o tentativă de suicid! Ce, iar îţi este rău, Elena!?
Ştiu, ai nevoie să faci puericultură cu dragoste de mamă, să-ţi răsplăteşti minunatul soţ pentru devotamenul lui; ştiu, ai nevoie să stai în mijlocul unui câmp şi să priveşti intens albastrul cerului, să culegi albăstrele, maci, margarete şi romaniţe; ştiu, ai nevoie de o evadare din lumea care te-a sufocat şi îmbolnăvit; dar, ce faci estimp?
Nu cânţi, nu deschizi gura, nu îi bucuri pe cei din jur cu darurile lăsate ţie de Pronie? Nu, aşa ceva nu se poate Elena, nu te cred! Cred că te răsfeţi Ţiţirico, altfel ai emis o mare nerozie, ţi-o spun cu scuzele de rigoare. Apropo, când ai afirmat chestia aia, că te laşi de cântat, tu unde erai!?
George Stanca