Dragă George Galamaz,
Adică de o mutilare. Tristă întâmplare, deşi unii fatalişti spun - şi au dreptate - că putea să fie şi mai rău. Că puteai să fii chiar ucis. Pe un teren de fotbal! Unde, ca pe maidan, ca în cele mai nenorocite cartiere de mahala sordidă, poţi fi atacat cu un box. Mutilat. Ucis.
Fotbalul, pe lângă faptul că a devenit o meserie, nu mai este de mult un joc. E din păcate o arenă a urei. A dejecţiei frustrărilor. Un closet public inimaginabil. Da, am văzut şi eu fotogafia criminalului de la Ploieşti. Câtă ură! De-a dreptul animalică.
Un drogat! Şi, un gen de individ care are doar un ideal. Îngust: acela de a câştiga echipa favorită... Pentru el nu există un răsărit de soare la munte sau un apus când soarele dispare în mare, nu există un Beethowen sau Haendel, nu există un Grigorescu sau Vermeer. Universul lui e "să moară mămica lu' Duşmanu'; să moară duşmanu' meu; să moară echipa adversă.
Unde s-a ajuns! Nu stau eu să fac o analiză sociologică, dar fotbalul nu mai este de mult ce credem, sau ce vrem noi. E un torent de ură, un congres universal al violenţei, o nenorocire.
El a trecut de mult din zona celestului în care mai plutesc îngeri ca Messi, în cea a satanismului, a celui ce se închină diavolului. Nu mai e un joc creştin, inocent, ci unul diabolic.
Ce trebuie să faci tu, George? Înfiinţează o fundaţie, o organizaţie , o ceva şi propovăduieşte nonviolenţa pe terenuri. O societate a victimelor nevinovate din fotbal. Ai devenit un simbol.
O victimă exemplară. Umblă pe terenuri, prin şcoli şi arată-te. Povesteşte ce ai păţit. Căci, ce altceva mai poţi să faci în această lume aproape apocaliptică. În care hoţia, războiul, corupţia, delaţiunea, violenţa sunt/au devenit principii sacorsancte.
În care fotbalul şi politichia nu mai au nimic sfânt, ci doar diabolicul principiu, emis cu ochii roşii, şi inima neagră de ură: victorie cu orice preţ! Cavalerismul medieval. Gentileaţea. Aici? Acum? Alt basm. Alt tărâm.
George Stanca, pamflet