Dragă Leonard Cohen,

“Te-am aflat/cunoscut de la primul tău disc. Şi de atunci am spus: tu nu faci muzică, sau numai muzică, tu faci poezie cântată: melopoeme. Tu parcă nu cânţi, parcă îngâni o rugăciune într-un ritual îndeobşte de dragoste. Poeziile tale fără cântec, cântul tău fără poeme sunt. Dar sunt cu totul altceva. Ce ciudată fiinţă eşti! Şi magică. Misterioasă.

Te-am mai iubit când am aflat că ai o insulă numai a ta unde te retragi şi fugi de lume. Şi compui. Şi scrii. Şi iubeşti. Adesea, ascultându-te, te asemuiesc unui pescar biblic sau unui marinar venit din când în când în port cu o luntre veche şi deşertând pe ţărm o plasă de peşte plină cu poveşti de dragoste. Le dai ieftin, aproape gratis şi lumea se înghesuie la ele, nu pentru că sunt ieftine, ci pentru că sunt unice. Preţioase. Nestemate mici cât o spărtură de perlă. Cât un praf de diamant. De când te-am descoperit, uimit şi fascinat - era prin anii ’72-’73 - mi-ai inoculat acel fior liric discret ca un fum, ca urma planării unui înger pe nisip, ca respiraţia furnicii.

Căci ai o lirică incredibilă. Uneori melancolică, de un gri discret, alteori deprimantă, morbidă chiar. De o morbideţe - pozitivă, benefică - dacă se poate un aşa oximoron numai bună când îi vine omului să plece dincolo... Ştii, eşti un depresiv pozitiv, ajuţi plecările...«Iisus a fost un marinar»... ţi-am citat acest vers din «Susanne», ca motto la un poem din prima mea carte de versuri. 

Am făcut-o fiincă m-a fascinat: aşa este, Mântuitorul e un marinar care navighează prin marea învolburată a sufletului omenesc şi care ia asupra Lui, pe puntea vasului Lui, toate urgiile, furtunile, naufragiile şi catastrofele umane. Ai o profunzime ce pare superficială, iartă-mi din nou oximoronul. Căci, la tine cântecul are o simplitate profundă. E ca la Brâncuşi: simplicitate adâncă. 

Fanii tăi, cei care te aprofundează, care te adoră, pot face forme psihotice de idolatrie. Am întâlnit în tinereţile mele câteva femei care te adorau cu o patimă specială, inedită, pe care nu o cunoscusem până atunci. Patima mea a fost mai moderată. Dar patimă... Apoi am descoperit poetul din tine de-odată cu melopoemele lui. De atunci nu mi-ai mai ieşit din suflet. Sensibilitatea ta are atâtea nuanţe încât e geu de priceput pentru mulţi şi uşor de priceput pentru toţi”

Adio, poete, fiindcă asta rămâi pentru totdeauna!