Dragă Mădălina Manole,

Ai plecat cu chitara-n mână dintr-un folk vălenar şi ai ajuns mare, uriaşă vedetă de muzică pop. Pe lângă meritul tău, al prezenţei, vocii, ai avut şansa să lucrezi, şi să te măriţi, cu un compozitor excelent, care mai era şi un bun manager pe stilul mioritic.

Ştia unde să-ţi plaseze piesele. Ştia unde să te expună.

Erai pe-atunci în căutarea unei personalităţi care contravenea ceea ce îţi cerea statutul vedetei de "muzică uşoară", cum se spunea. Nu prea încăpeai în tiparul burgheziei ceauşiste, al profitariatului.

Erai mai rebelă, o trăgeai mai mult spre blugi, gaşca pletoşilor. Nu spre mătăsurile şi lameurile vremii. Şlagărele compuse de Şerban Georgescu curgeau ca din mitralieră, tu creşteai pe an ca alţii în zece. Poate că nici nu ai avut vreme să-ţi adaptezi temperamentul. Sau caracterul.

Mai ales ultimul. Oricum, erai irascibilă, tensionată de parcă cineva tot voia să-ţi tragă preşul de sub picioarele tale lungi. Sau te temeai să nu cazi brusc la condiţia iniţială. De folkistă.

Te obişnuiseşi cu statutul de răsfăţat, busumflat şi domgoist (*abreviere de la domnu Goe). Apoi, a urmat despărţirea de Şerban. Divorţul. Aflu că tot ce a făcut el până la moarte a făcut-o cu gândul la tine. Frumos şi romantic. Mai ales că a spus-o ultima sa soţie.

Tu te-ai recăsătorit, ai un copil, vrei să-ţi retrăieşti viaţa pierdută de la început. Nu se mai poate. Rămâi pentru noi, vedeta aia cu părul de foc, cu cântecele acelea frumoase. Sau încearcă să te naşti a doua oară. Dar evită, în plan sentimental, bulevardul Şerban.

Această scrisoare a fost publicată în Click! pe 18 noiembrie 2009

George Stanca