Dragă Mihaela Mihai,

Totdeauna ai fost o Doamnă distinsă, dar niciodată lăsând impresia că ești populară cu boboru, cu mârlanii. De aia mie-mi pari a fi un mic paradox prin succesul real pe care l-ai dobândit ca artistă, solistă în carieră. Solistă ca absolventă de Conservator și actriță de film în trei ipostaze. Unii știu, alții nu, ești sora vitregă a folk-istului Doru Stănculescu. Sau corect, cronologic, el e fratele tău….

De altfel, el s-a lansat pe piață superb alături de tine, cântând în duet ”Ecou de romanță”. Cu mare succes. 

(Asta nu l-a oprit pe Doru să aibă carieră separată și foarte colorată în muzica folk, remarcându-se printre primii membrii ai Cenaclului Flacăra… și ca Prezidente… )

Atunci, țin minte că proaspătul și prolificul jurnalist Adrian Păunescu al vremii scria în revista ”Magazin”, la rubrica ”Lumea ca lume”, o pastilă laudativă de mare …ecou. 

Cariera ta a fost una axată pe muzica ușoară și ai avut mari și însemnate succese, premii la Mamaia și un Premiul 1 la Festivalul Internațional „Coupe d’Europe du Tour de Chant” - Belgia 1971 etc. Cucereai cu aerul tău blonziu și cu o voce de un tremolo impresionant. Un colosal succes al tău a fost piesa lui Moculescu, ”Salcia”, „De-ai fi tu salcie la mal”…

Ai avut apoi o biografie zbuciumat de frumoasă, pe care nu o comentez, deși o invidiez… În urma semnării unui contract cu casa de discuri Phonogram din Franța, te-ai stabilit în 1975 la Paris. La timp, aș spune, scăpând de Raiul românesc. În 1990 ai revenit nu sub cele mai bune auspicii… Pleci iar din țară și revii în 2000. Viață zbuciumată de intelectual neliniștit, aș spune… Inițiezi și prezidezi Uniunea Artiștilor Liber Profesioniști din România; ești autoarea Legii 109/2005, privind îndemnizația pentru activitatea de liber profesionist al artiștilor interpreți sau executanți din România (Legea „Mihaela Mihai”).

 Oricum, ai fost o răzvrătită, o luptătoare și o persoană cu spirit revendicativ. Dovadă, lupta aceasta. 

Dar cu mult înainte-mi amintesc o faptă a ta la o ediție Mamaia. Organizatorii au hotărât să dea marele premiu nu unei singure persoane, ci pentru vreo 4-5. Știu că eu le-am numit ironic «Premiul ”Toți o apă și-un pământ”». Când au început să vă cheme, pe voi premianții pe scenă, ai avut o apariție care a lăsat liniște. Una cum numai înaintea uni declarații de război se poate lăsa: ai apărut cu un minijup! Frapant! Splendid, dar prea… mini! La noi, la TV, așa ceva nu se vedea vreodată! Reacția lui Andu Bocăneț, care transmitea spectacolul? A strigat speriat la operatori să ridice planul. Așa că premiantele - parcă, Dida, Marina nu mai știu - au rămas numai capete. A fost mica ta răzbunare pentru disprețul organizatorilor față de munca voastră. 

Asta ești tu, așa ai știut să reacționezi la niște inepții. Mă opresc aici sărutând mâna unei doamne a cântecului românesc. Printre cele mai naturale și distinse…