Dragă Nicu Alifantis,
Conform concluziilor şi deciziilor ferme ale conclavului nostru, condus ideologic de către Moţu Pittiş, tu nu cântai atunci folk, "erai" muzică uşoară; noi puritaniştii filo-anglo-saxoni te declaraserăm indezirabil: „nu erai folk".
Eu am mai rezistat curentului până la Adiţa Aush, care la fel "încălca principiile" de a fi folk, şi pe care am lansat-o stârnind oprobriul grupului ideologic central. Punct! Mircea Vintilă "a contestat-o", până s-a dus după ea la Cluj...
Tu, infiltrat deja prin lumea teatrului, ai fost adus în cenaclu de către Adrian Dohotaru, cronicar de teatru/film, şi ai fost susţinut de actorul Gelu Colceag. Era, dacă nu mă înşel, la liceul Călinescu, de-odată cu Phoenix. Pe parcurs însă, eu m-am cam dumirit: tu nu cântai nici folk, nici uşoară.
Tu cântai TU; erai genul de muzică "nicualifantis" (acum ţi-aş mai adăuga şi un "punct.ro"). Aveai o melancolie cvasimaladivă, voiajul meu de nuntă cu Lena a fost pe fondul muzicii tale; aveai mania orchestraţiilor stufoase, expresive; erai concepţional peste mulţi; cu mult înaintea modei cenacliste de a se acompania folkul; sau simfonizarea ulterioară SimPhoenix ori Tudor Gheorghe.
Mi-a mai rămas o ghiduşie: nebunia ta cu Aurel Mitran de a umple "Polivalenta" cu folk: un recital, tu şi invitaţii, cu lansarea "Piaţa Romană nr 9". Faptul că m-ai iertat de măgăriile ce ţi le-am produs, opunându-mă carierei tale cenacliste a fost - primul - acela că m-ai solicitat să-ţi scriu prezentarea unui disc.
Apoi, şi întâmplarea flatarisantă, ca gâdilarea pe spate, că îmi cânţi unul sau nu ştiu câte poeme. M-am bucurat că în ultimii ani erai alături de Pittiş - ca şi mine, unul dintre contestatarii tăi - într-o armonie şi frăţie care, iată, prin plecarea lui spre Orizont, s-a eternizat.
Îţi mărturisesc, că am fost chiar pe urmele tale, ale lui Moţu şi ale lui Ducu Bertzi, la Paris, la câteva zile după ce aţi vizionat concertul Dylan, un mai vechi vis pittişian. Nicu, dincolo de talentul comun, ceea ce te-a deosebit pe tine de ceilalţi cogeneri a fost apropierea, patologică presupun, de teatru şi film. Nu ştiu câte, sute?, spectacole am văzut ilustrate muzical de tine şi mi-au plăcut. Erai... Eşti mereu în pasul, spiritul vremilor.
Ca un neguţător grec. Grecule!
George Stanca