Dragă Nicu Alifantis,

La mulți ani! Nu numai ție, deși e ziua numelui tău, ci și tuturor cititorilor, cititoarelor, prietenilor, prietenelor, neprietenilor, neprietenelor, neutrilor mei și ai tăi, care poartă acest nume de Sfânt...

Iată că, dintre toți, ”Nicolaii” posibili te-am ales pe tine. Nu e musai din cauza vreunui sentimentalism anume. Este, fiindcă nu de mult, chiar recent, la Festivalul dedicat memoriei poetului Adrian Păunescu, de la Craiova, am ascultat în sala Filarmonicii un recital memorabil. Susținut de dumneata. Și, de o remarcabilă trupă de muzicieni. De clasă. Cu un Virgil Popescu la bass, cu genialul Mihai Neniță vioară, cu Răzvan Mirică maestru chitarist, Sorin Voinea-orgă, alt maestru, și Relu Biţulescu olteanul tobar legendar. Nu clasă, high-class, monșer! Fiecare dintre ei ar putea fi cel puțin șef de trupă. Căci, condiția aceea de a fi virtuoși pe instrumentele lor au cam depășit-o. Să mai adaug cu bucurie că această formulă ZAN de super-clasă îl acompaniază pe dl Nicu încă din… secolul trecut. Ce să mai spunem de sudura dintre voi decât că e desăvârșită? Ceea ce ar mira pe un spectator mai riguros ar fi, poate, vorbele de laudă și apreciere ale subsemnatului față de tine. Fiindcă, la primirea ta în cenaclu am fost unul dintre opozanți. Nu cer scuze. Doar, regret! Te ”acuzam” că ai fi cântat muzică pop, nu folk, nici rock. Eram în plin război cu muzica oficială, ușoară și conform cu teoriile lui Moțu Pittiș, adoptate de noi, referitoare la ce înseamnă să gândești rock. ”Gândirea rock”, termen pittișian, era pe-atunci determinantă în a fi acceptat în cercul condus ideologic de actor. Răspunsul vieții a fost însă cu totul altul. Eu ți-am scris prezentarea la primul tău disc; iar Pittiș s-a stins frate cu tine, după ce cu el și Ducu ați fost la Paris să-l vedeți pe Bob Dylan în concert. De aceea… se spune și susțin că viața e frumoasă prin spectacolul ei. Mai ales, în cazul tău - ai fost primul folkist care s-a îngrijit de toaleta pieselor sale, orchestrându-le, simfonizându-le, îmbogățind sunetul. Cu care te-ai produs cu brio și în teatru.

De aceea ai tu o trupă exemplară alături; de aceea sunetul, ”soundul” tău, cată la perfecțiune. Ca și vocea caldă; și ca și dicția imperfectă care-ți dă un farmec aparte, tocmai fiindcă e așa… rrârrâită. 

Nicu, încep să cred acum, la atâția ani de activitate - a ta de cântat, a mea de ascultat - că tu ești printre primii artiști ai genului ce se apropie de perfecțiune. Dar repet, asta se datorează grijii tale, excesivă, aș spune, delicateții, tandreții cu care ai tratat, îngrijit, sunetul tău amprentă.

Lucru care mă face să-ți mai zic încă o dată ”La mulți ani!”.