Dragă Raul Cârstea,

Ești un prinț, un aristocrat al chitarei, compoziției și al folk-ului. Am senzația că ești bucată din spiritul lui Adrian Păunescu, de vreme ce îl ilustrezi incredibil. De altfel, primul sentiment de acest gen l-am avut la Nicu Alifantis, când i-am auzit compoziția UMBRA…

Păunesciană sută la sută și de o rară splendoare. Raul, tu ai lirica păunesciană în sânge și întrucât tu nu ești Adrian Păunescu, tu o treci prin cântec și o faci ca fiind a ta. Treci de la spirit de poezie la spirit de cântec… Căci am observat un lucru extrem de curios în acest fenomen complex care e Cenaclul. Există cântece “de cenaclu” și “cântece păunesciene”. De exemplu, ascultând patosul lui Cristian Buică este clar că te afli în fața unui repertoriu tipic Cenaclului Flacăra. Nu-l poți ascunde în nici un fel. În schimb, la capodoperele despre care aminteam - și nu sunt singurele- conlucrarea, lipirea, aliajul compozitor Păunescu au la fel o tentă puternică recognoscibilă și inconfundabilă. Aici sunt vârfurile artistice ale Cenaclului Flacăra. Dar să nu le uităm pe cele mobilizatoare care i-au ținut scheletul politic. Asemenea întâlniri mi se par divine. Rarisissime. Sunt peste tot, în orice gen de muzică.

Raul, tu ai o mare suferință - o lirică ce nu se poate vindeca. Când ești vesel tot bolnăvior apari, lirismul tău rămâne același. De aia ziceam undeva despre Păunescu că oricât de intempestiv ar fi în poezie, oricât de dragoste, totdeauna undeva într-o pojghiță ascunsă stă ascuns un liric. Bolnav.

Cântecele tale sunt rare, opera ta e mică. Să nu râdeți de comparație: dacă numărăm lucrările unui artist, vom constata că Vermeer nu are cincizeci de lucrări, și totuși prin anumite locuri ale lumii se spune că e genial... La fiecare cântec tu ai o artă de orfevrier, șlefuiești cântecul, îl mângâi cu plușuri fine. Dacă lui Raul îi pui cântecul în față a mia oară îl recompune încă o dată, pe nuanțe fine, uneori invizibile. De aceea mi se pare folk-istul acesta, deși experimentat, abia ajuns la al doilea album, un fenomen care atinge uneori pana ciudată a lui Doru Stănculescu. 

Eu aș numi-o mania perfecționismului.