Dragă Sergiu Nicolaescu,

Aţi fost printre idolii români ai tinereţilor mele, ca regizor de filme de senzaţie, cât şi ca actor. Dintr-un punct de vedere, vă asemăn lui Ion Cristoiu, cel care a inventat, re-inventat, presa de senzaţie; un fel de proto-tabloid, dar niciodată tabloid. Filmele dumneavoastră erau de aventuri, mă refer la cele de început, de succes. Da, erau în perioada aia cu legionari, liberali ţărănişti răi; „ai noştri" în filmele dv, erau comuniştii.

Asta nu mi-a plăcut mie. Plus idealizarea aia a figurii comunistului de omenie din faşă, a proto-comunistului din ‘44 - ‘47 şi „fiara" demonizantă de legionar sau ţărănist. Dar, ştiu, aşa era comanda, nu făceai ca ei, nu trecea filmul. Punct. Dubiile, îndoielile se nasc în priviţa persoanei dv, de la Revoluţie încoace.

De când aţi fost participant activ, lider decident la Revoluţie; după care, mai mereu senator, om politic apropiat preşedintelui Iliescu; plus autorul unui film destul de corect despre Mareşalul Antonescu, execuţia sa, despre Regele Mihai, peliculă născătoare de controverse. Dar un film despre care nu se vorbeşte are viaţă scurtă. V-a plăcut ca în mai toate filmele să alegeţi femei frumoase, senzuale, superbe, letale, monumentale. Căci, cu aceeaşi migală cu care ni l-aţi zămislit pe Lăscărică şi ai lui, aţi construit şi scenele de erotism din „Poker". Şi, apropo, aţi furnizat naţiunii o replică mai celebră decât imnul naţional: „Un fleac, i-am ciuruit!".

Ultimele evenimente ce au premers ultimul „Poker", însă, v-au marcat, tarat, căci aţi avut de suferit ceva intervenţii medicale. Apoi, rămâne acuza aia gravă a lui Doru Mărieş referitoare la Revoluţie: „unde a apărut Nicolaescu, au fost morţi". Cu asta va trebui să ne lămuriţi. Căci ar fi mai bine să fiţi de la început un nume cert de stradă şi un bust de bronz, decât întâi să fiţi, apoi să nu fiţi, precum generalul Milea.

George Stanca, pamflet