In Memoriam: Cassius Clay - Muhammad Ali

Încă de la început își spunea The Greatest. Paranoia și performanță. Legenda unor copilării... legendă, nu statistici. Zeu pentru copiii străzii mele. La școală, ”la teren”, care era club în aer liber pentru toți. Poker, barbut, remi, table, numai despre el se vorbea.

O mare figură, erou secret,  pentru noi copiii, cărora li se pregătea destinul de a deveni, cu sau fără voie, ”soldați credincioși ai Partidului...”. Nebun, tupeist, insolent, figură care cere pumni... Or atâta-ți trebuia, să dai tu primul în el.... Gură mare, guraliv, mahalagioaică obraznică...Uneori spunea și minutul în care te bate. O forță a naturii. Un opozant al unui regim războinic. A refuzat să plece în Vietnam. S-a islamizat, a trecut la sunniți cu numele de Muhammad Ali. 

Nu m-am deprins cu numele. Cassius e cel mai mare și drag bărzăun din insectarul adolescenței mele. Era rău, se dădea mare, un lăudăros. Dar spectacolul era fabulos. Fixa provocator adversarul cu privirea, îl provoca, irita, zădăra cu vorbe chiar în timpul meciului. E printre primii care făcea asta. În mintea tânărului utecist, care avea nevoie de modele, Cassius era Făt Frumos cel Negru. A bătut, ridiculizat, dar a și încasat. Exagerând nițel, l-au bătut până a tăcut. 

L-am văzut la o ceremonie oficială acum mulți ani. Replica lui tăioasă, spontaneitatea, aceleași. Comice, vii și cu umor. Rică Răducanu, azi. Un uriaș bonom. Mă uitam la Cassius cum tăcea la ceremonie și câte ar fi fost de spus. Mi se făcea milă, era ca un leu fixat în cușcă și cu limba împiedicată...și tot a reușit să dea o replică. Scurtă ca un croșeu. Căci, o lovitură identică, un croșeu de la Dumnezeu... am primit și eu, fanul lui de copil, când mi s-a telefonat că s-a dus pe un ring de pe care nu se mai poate coborî. 

Ne-a mai plecat un idol, băieți...