In Memoriam - Nastasia Cecati
Normal, schematic pentru lumea mondenă - cea virtuală - e un caz banal. Orice scenarist l-ar neglija. Banal: ea - frumoasă, răpitoare de profesie, din care câțiva ani cât este încă fleurisant bobocul se fac bani buni… Nu buni, foarte mulți… Ea, ca femeie, ființă socială, unamă, era în plină ascensiune. Și formă estetică. Frumoasă de pică. Solicitată or stresată de mariaj - locuia mai nou în Dubai pe lângă evenimente mondene, high-life.
Ba, a fost episodic și în “Las Ferbinți” al nostru. Cum să scapi o asemenea frumusețe, accesibilă ca marfă, căci vine din Estul ex-sovietic, zis Basarabia? Pe scurt, fata era splendidă și știa să-și exploateze - din câte cunoaștem - în chip moral frumusețea… Nu era o ”stricată”. Și, ca orice divă ajunsă temătoare de apusul frumuseșii, la primele riduri sau mai știu eu ce semne, s-a măritat degrabă. Cu un EL. Iaca, un ins care era deja despărțit de prima familie, dar nu desprins. Dentist sau veterinar (?). Oricum, familiar cu sângele. Ba a mai făcut și un copil. Cu ea. Mai alaltăieri născut. Certuri cu consoarta, la revenirea acasă….
Și aici vine momentul acela ”banal” scenaristic. ”Mortal” realistic. El. Ea. Pruncu. Într-un apartament. Ceartă. Căci ce să zic mai mult dacă nu știu? Violență? Se pare. Apoi e cet. El, cu copilul aflat totuși într-o cameră alăturată, îi taie gâtul mamei. N-am cuvinte! Câtă cruzime cu o asemenea frumusețe. Apoi, se aruncă-n gol de la etajul 7.
Dacă mă înjurați că-l numesc ”caz banal”, vă întreb de câte ori ați auzit de ceva asemănător? Câte filme ați văzut cu această combinație? Dar povești, novele, ficțiuni? Câte? Fără număr! Da, dar asta e adevărată! Domnelor! Domnilor! Da, aici viața bate filmul. Deși eu am fost mai mereu pentru varianta inversă. Libertatea imaginației. Și când evoc paradigma, mă duc cu gândul la realismul magic. Marques. La ”Adevărul minciunilor”. Llosa. Sau… scuze-mănânc semințe și grăiesc prostii…
O tragedie cumplită. Bine, bine, eroii s-au consumat, devorat, ucis. În planul realității, cum ziceam, e o mare tragedie. Dar cum mamă, cum părinte confesor, cum stimați telespectatori?… cum Dracu’? - că Dumnezeu a fost absent aici… - să lași un copil în vârstă de câteva zile!!!, cvasi-simultan fără de ambii părinți? Ce minte trebuie să ai? Ce rațiuni. Ce Irațiuni te pot aduce aici decât dacă nu un defect psihic? Să mutilezi din start destinul propriului copil. Conceput cu o femeie tânără, minunată, pentru care alții în Evul Mediu te-ar fi omorât… și bine făceau, lașule! Leșule diform ce ești acum. Căci îmi vine așa să mă rog Proniei să te învie, ca să te omor eu! Căci refuz să cred că există pe lume vreo rațiune care să-ți dea dreptul să omori o ființă umană - fie și eventual vinovată de ceva; o fi, nu știu? Dar să lași un copil fără laptele mamei. Și, pe drumuri. De ce nu te-ai ucis întâi, tu, pe tine?!