Legătura neștiută dintre artistul român Mike Godoroja și Ray Charles. Detalii inedite

Cunoscut artist, care a colaborat cu nume mari românești dar și internaționale, Mike Godoroja (56 de ani) de la Blue Spirit ne-a povestit într-un interviu exclusiv despre proiectele sale muzicale, despre artiștii români sau străini cu care a colaborat dar și detalii despre familia lui, pe care preferă să o țină desparte de ochii curioșilor.

Cine este, de fapt, Mike Godoroja

Click!: Pentru început aș vrea să știu dacă Mike este numele dumneavoastră adevărat?

Mike Godoroja: Nu, nu e numele real, este numele de scenă, iar apelativul de Mike a venit în momentul concertului cu Ray Charles, din 1994. Managementul lui Ray Charles nu știa să pronunțe Mihai și, ca să le fac viața mai ușoară, le-am spus că, în engleză, înseamnă Mike. În momentul în care trimiteau faxuri către Mike - "to Mike" - , dădeau telefon ca să se asigure de diverse lucruri organizatorice și cereau pe Mike. La televiziune, unde lucram eu, lumea a fost contrariată: "Cine naiba e Mike?". Aflând că e vorba de mine, mai în glumă, mai în serios, au început să îmi spună cu toții Mike. Și așa a rămas multă vreme, iar eu am preluat această "înduioșare" folosind-o și în spectacolele mele. Scopul pentru care am folosit numele Mike nu e acela de a impresiona sau de a mă transforma în artist străin, ci faptul că are legătură cu o amintire. Poate, una dintre cele mai importante din viața mea!

Cine este Mike Godoroja cel de acum?

Este un artist care a ajuns să fie foarte exigent cu el însuși și foarte tolerant cu ceilalți. Sunt preocupat de elementele simple și puternice vs. multiplele atracții insubstanțiale, care făceau, acum 20 de ani, viața interesantă. Nu mai sunt deloc atras de elementele care țin de ce este noutate tehnologică, ci mai degrabă de a înțelege fapte de viață, direcții ale vieții și care sunt undele care leagă oamenii. Cred că asta ar trebui să îl preocupe pe un artist. Mai puțin sonografia și performanțele electronice.

Acum Mike Godoroja mai lucrează în televiziune?

Nu mai lucrez de 25 de ani în televiziune. De fapt, și în televiziune când am lucrat, eram colaborator, pentru că după primii 3 ani în care am fost salariat, am fost singurul care am cerut să mă externalizez. Toată lumea dorea, cu relații și pile, să se angajeze. Eu am făcut exact pe dos. Dar, evident că Televiziunea Română a fost și poate fi, în continuare, alternativă nu numai culturală, dar și de complementaritate în comunicare la televiziunile comerciale. Ea, atunci, își făcea acest rol.

În acest moment, cântați, în continuare, cu Blue Spirit?

Da, în acest moment, este un prag de pregătire al unui album, de fapt, un triplu album, care se numește „Viață”. Este o trilogie - „VIAȚĂ – Iubire. Armonie. Zbor.” -, pe care îl pregătesc împreună cu echipa mea artistică care se numește Blue Spirit.

Câți oameni sunt în Blue Spirit?

În Blue Spirit sunt patru muzicieni de clasă: Vali Vătuiu la tobe, Alex Gavril la ghitara, Ștefan Bocioc la claviaturi și Romeo Bejan la bas, dar acest album este rodul colaborării a aproape 25 de oameni, de la echipa muzicală propriu-zisă, la cea a invitaților. E vorba de Marius Mihalache, de Nuţu Olteanu și Nelu Dumitrescu de la IRIS, de Crina Mardare, de Mișu Cernea de la Sfinx, Mihai Pocorschi de la VH2, Artan de la Partizan. Am dat numai câteva nume de colaboratori care, alături de echipa Blue Spirit, m-au ajutat să fac posibilă această lucrare.

Cum și când a început pasiunea pentru muzică?

Eu am început să cânt din liceu. Am avut și prima formație împreună cu fratele meu, Gabriel Godoroja. Prima formație s-a numit ADN, după care am intrat într-o formație profesionistă, care s-a numit Phoebus. O formație din care au făcut parte trei muzicieni, mai tărziu, consacrați și de ținută. E vorba de Gheorghe Emanuel „Fisă”, component al grupului Roșu și Negru sau Direcția 5. De Florin Ionescu, care și el a fost un component de bază al grupului Direcția 5, dar, mai ales, producător și compozitor pentru Laura Stoica. Și Cătălin Neagu, care a fost toboșarul grupului Timpuri Noi. Deci, a fost un grup ca o școală, așa, pentru mine, și care m-a ajutat foarte mult să găsesc o cale de maturitate destul de rapidă, pentru că muzicienii profesioniști te trag repede după ei, nu pierzi timp în necunoscut.

V-ați gândit că veți face muzică toată viața?

Eu am fost un om cvasi-enciclopedic, așa, adică orice m-a atras, am vrut să o fac la maximum. Sigur, m-a și epuizat, dar, în același timp, mi-a dat o anume formă de existență din care eu mă manifest așa cum mă manifest. Repet, un fel de enciclopedism comportamental în care știu foarte multe, destul de bine, și care mă poziționează în situația în care dacă sunt pierdut în junglă, știu cum să mă prind de o liană și să merg, mai departe, fară să mă pierd. Cu alte cuvinte, am fost producător pentru grupul IRIS timp de 15 ani. Am reușit să ajungem la performanța la care această formație să vândă 14 mii de bilete pe platforma de la Băneasa.

Am fost producător pentru Laura Stoica, Felicia Filip, Johnny Răducanu și Marius Pop. De asemenea, am realizat și produs emisiuni de radio și de TV, cu Florian Lungu, cu „Moţu“ Florian Pittiș, care, iarăși, a fost o altă direcție pe care am dus-o în zone extreme, în sensul că am încercat să fac noutăți pe postul de radio și de TV. De exemplu, am adus, pentru prima oară, Woodstock sau Jimi Hendrix, la Televiziunea Națională. Am fost producător de spectacole. I-am adus pe Ray Charles, Kenny Rogers, Chick Corea, Jack Bruce de la Cream ș.a.m.d. Deci, pe lângă activitatea de scenă, muzicală, acest fel al meu de a fi variativ, într-un fel, mi-a dat o puternică doză de viață în mine, dar, pe de altă parte, gradul de epuizare a fost destul de mare. Și, de aceea, acum, trăiesc o zonă, exact invers, aceea de a nu mă mai dispersa, ci de a mă aduna și canaliza în câteva puncte esențiale.

Ați lucrat cu multe nume mari de afară și mulți artiști care, din păcate, nu mai sunt printre noi: Laura Stoica, Florian Pittiș, Johnny Răducanu. Ați "furat" meserie de la ei?

În permanență faci treaba asta în preajma unor maeștri. Mai degrabă se numește "a inspira". Pentru că nu trebuia să mă feresc în a lua de la ei. Erau foarte generoși! Nu trebuia să subtilizez învățăturile fară să se prindă ei. Erau foarte darnici! Dacă vorbesc numai de Johnny Răducanu, el avea ușa deschisă la garsoniera lui, în permanență, și, când urcam, nu sunam la nicio sonerie, nu băteam la ușă. Deschideam ușa, pur și simplu. Dar, da, a fost o sursă de inspirație și model.

Ați lucrat și cu Anca Parghel.

Da, exact.

În ce sens v-a afectat pandemia?

S-au pus, pentru prima oară, în practică, sensuri existențiale, întrebări, pe care le credeam doar apanajul unor povești, pe care eu să le degust sau să mă distrez. Asta, într-un fel, mi-a dat înțelepciune, mi-a dat și teamă, dar mi-a dat, mai ales, forța să apreciez ceea ce, înainte, consideram că, pur și simplu, merit. Acum apreciez mult mai mult. Aș putea spune că am învățat să apreciez cel mai mult viața!

V-ați gândit, în timpul pandemiei, să schimbați macazul, să faceți altceva?

Nu, pentru că am fost perfect convins că nu e vorba de Apocalipsă, ci e vorba de o perioadă, că urmează să se ducă, să se încheie. Dar am făcut eforturi, așa cum am făcut toată viața, să înțeleg cum aș putea să comunic cu publicul, mai departe, în aceste condiții. Și nu am fost un astâmpărat, am fost preocupat să găsesc căi de a comunica cu publicul, artistic. Pandemia, după părerea mea, pentru tinerii de 17-25 de ani nu a însemnat nimic, ei nu au fost afectați. De aceea, la ei, petrecerile continuau și oripilau pe jurnaliștii dornici de știri: "Uite ce se întâmplă în nu-știu-ce club!". Pentru că tinerii au vrut, exact, replica cea mai sănătoasă în fața unei boli, și anume: "Nu ne ascundem, ci îi facem față". Lucru care a fost, până la urmă, singura soluție reală de a învinge această boală.

Această pandemie v-a dat „șansa" să stați mai mult cu familia?

Da, mi-a dat șansă mai mare. Aș putea spune că mi-a dat imboldul să-mi regăsesc o formă de existență, în familie, mai rodnică, mai pasională, mai variată. Și să apreciez viața de familie. De fapt, ce este viața de familie? Viața de familie nu este numai locul pe care îl merităm, este și locul pe care trebuie să îl merităm! Trebuie să muncești și să te preocupi ca să ai o viață de familie. Nu e așa, pocnești din degete și ai viață de familie.

Soția lucrează și ea în acest domeniu?

Soția mea, Cristina, nu lucrează în domeniu. Este în zona biochimiei, în marketingul medical.

Și copiii? Am citit că aveți gemeni.

Da. Copiii mei sunt, amândoi, influențați de muzică. Ana-Maria este studentă, în ultimul an, la Royal Academy Of Music, din Londra, la canto clasic. Iar Alexandru, care a făcut pian și compune foarte multe piese pentru curentul principal inițiat de Global, în România, este, de fapt, student la Computer Science, la King's College, în Londra.

Vă urmează și fiica și fiul. Spuneați că urmează un album.

Da, este o muncă pe care nu am crezut că este atât de vastă. Poate se datorează și lipsei mele de superficialitate. Și ăsta e apanajul pe care îl am de la tata. Când faci un lucru, să îl faci până în esența lui. Nu te opri la suprafață! Ceea ce consumă timp și energie. Deci, de aceea, mi-a luat foarte mult timp acest album care e aproape finalizat ca producție. El se numește „Viață”. A fost înregistrat cu Vali Vătuiu, la tobe, cu Tibi Duţu, la chitară bas, cu Gheorghe Emanuel „Fisă”, colegul meu din prima formație, Phoebus. La diverse instrumente: cu Dorian Pârvu, la toate clapele, cu Alex Gavril, la chitară. Și alți invitați pe care i-am avut și i-am menționat mai devreme. Este un album-concert și care se vrea o poveste despre un lucru atât de simplu și atât de important: Viața ta!

Voiam să vă întreb dacă îl lansați anul acesta!

Anul acesta, în noiembrie.

Ați început să promovați, deja, piesele de pe album, în spectacole?

Da. Am început să promovăm piesele, în spectacole. De exemplu, „Nopţi de Sânziene”, cu Crina Mardare, „Născut în România", cu Călin Grigoriu, „La Chilia în port”, cu Marius Mihalache, „Jocul Aparențelor", cu Mișu Cernea și Mihai Pocorschi. Sunt doar câteva dintre piesele pe care le-am băgat, deja, în promovare. Și, urmează, în foarte scurtă vreme, EP-ul care e premergător albumului.

Ați observat în concertele pe care le susțineți și un public tânăr? Copii, tineri, care vă ascultă muzica?

Copii, nu. Dar public tânăr, da. E vorba despre o muzică ce se adresează, în primul rând, unui public care este educat sau căruia îi place să fie într-o zonă culturală. Ca atare, discutăm despre un public adult. Tinerii pe care i-am regăsit, acolo, sunt 99% studenți. Ei sunt peste 20 de ani. Iar, poate, cel mai important lucru este că am deschis ușa unui curent muzical care nu a mai fost activat timp de 40 de ani. Este vorba de curentul "progressive rock", "art rock", care a fost cultivat la maximum de formația Sfinx. Încerc, oarecum, să duc mai departe această zonă în care intră rock, blues, folk și puțin jazz.

Există muzicieni cu care ați dori să colaborați și nu ați făcut-o până acum?

Da, există. Aș fi vrut să colaborez cu Florin Ochescu, Sorin Chifiriuc și Aura Urziceanu.

Și de ce nu ați reușit, încă, acest lucru?

E foarte clară întrebarea. Pentru că... așa e viața! De ce am mers eu pe un trotuar și pe alt trotuar Florin Ochescu? Așa e viața! Nu ne-am întâlnit pe același trotuar.

Dar vă cunoașteți cu ei?

Desigur. Mă cunosc cu toți. Și mai este ceva. Contează și momentul. Trebuie să vină "un moment". Spre exemplu, Dan Andrei Aldea - poate cel mai mare muzician rock pe care l-am avut noi! - , am avut onoarea și bucuria să pot să fac o piesă, de pe acest album, cu el, și să și colaborez, chiar înainte de a muri. Pe acest album, este ultima lucrare pe care a cântat-o Dan Andrei Aldea, o compoziție de-ale mele și care se numește „De vină e toamna".

Este ciudat că vi se întâlnesc drumurile cu alți artiști, dar nu se întâmplă acele colaborări. Fanii și-ar dori să fie, de exemplu, cu Aura Urziceanu. Aura Urziceanu a mai avut niște apariții în public, dar nu știm exact ce mai face, dacă mai cântă...

Aura Urziceanu este legenda jazz-ului românesc! Aș putea spune că, alături de nume precum Johnny Răducanu, Marius Pop, Ștefan Berindei sau Dan Mândrilă, Aura Urziceanu este, în primul rând, o artistă care este, acum, retrasă. Locuiește în Canada. Este o bună șansă pentru mine să spun publicului, care citește aceste rânduri, că, dacă noi am avut o voce imensă, de talie internațională, clar, aceasta a fost Aura Urziceanu! Și certificarea a ceea ce spun eu, este faptul că a fost angajată în orchestra lui Duke Ellington.

Concerte în afara României ați avut?

Da, am avut, cu două proiecte. Unul se numește „Balkanic Zeppelin", în care am fost alături de Marius Mihalache și în care am reformulat piesele celebrului grup Led Zeppelin, cu elemente bizantine, cu elemente arhaice românești, colaborând cu grupul Trei Parale, care asigurau partea de fluiere, drâmbe ș.a.m.d. A fost un proiect extins și a fost foarte bine primit la festivaluri internaționale. Și a mai fost un proiect-tribut Robert Johnson, care s-a constituit într-o formulare românească a muzicii clasice de blues. Cu instrumente improprii blues-ului sau, mai bine zis, cu instrumente pe care publicul nu e obișnuit să le asculte în blues. Le-am reformulat în așa fel încât să îi dau muzicii acestui mare creator - se spune că a fost tăticul blues-ului - o notă aparte, personală și specială.

Doresc să vă întreb cum este Mike Godoroja ca om și dacă sunteți colecționar?

Strângător, dar nu colecționar. Am foarte multe viniluri, dintr-o perioadă în care, evident, ele aveau o funcționalitate directă. Astăzi, ele sunt numai apanajul unor pasionați dedicați.

Ce înseamnă "foarte multe" viniluri? Câte sute?

Nu sute, 8 mii - 9 mii de viniluri! Bine, le-am strâns într-o viață de om. De aceea zic, sunt strângător, nu colecționar. Și, de asemenea, îmi plac instrumentele. Am un set foarte variat de instrumente cu care, de fapt, mă și duc în spectacole. De la orga clasică Hammond, aia cu care cânta Jon Lord, de la Deep Purple, la sintetizatoarele cu care a fost celebru Emerson, de la Emerson, Lake & Palmer.

La câte instrumente știți să cântați?

La vreo 3-4 instrumente. Dar nu cânt ca solist, cânt ca producător de muzică. Poate cel mai important lucru este că îmi place să cred, în orice moment, ceva care mă impresionează, îmi produce o idee de sunet, de piesă, de text. Vreau să menționez faptul că alături de albumul-trilogia, care urmează să apară în noiembrie, îmi apare, împreună, și un volum de poezii, de poeme, care poartă același titlu, „Viață”. Repet, trilogia se numește „VIAȚĂ – Iubire. Armonie. Zbor.”. Deci, scriu poezie, foarte des, cu foarte mare plăcere.

Voiam să vă întreb dacă stați la casă și dacă grădinăriți.

Stau în afara Bucureștiului. Este o casă, pe marginea unui lac. Mă bucur foarte mult de natură. Îmi place, cu soția mea, să mergem în locuri mai puțin umblate. Dacă majoritatea turiștilor se duc în locurile consacrate, noi mergem exact pe dos. Ca atare, și locul în care trăiesc este exact pe dos. Sigur, pentru asta plătești un tribut, și anume că riști să te izolezi, dar meseria mea este în așa fel făcută, că e nevoie de niște momente de izolare, ca să poți să produci. În rest, mă deplasez, în oraș, la studiouri, la emisiuni...

Soția era fana dumneavoastră înainte de căsătorie sau a devenit?

Cred că nu e fană nici acum. Soția mea este o bună ascultătoare de blues. Așa ne-am și cunoscut, vorbind despre Herbie Hancock. Este o iubitoare de aproape aceeași muzică pe care o ascult și eu, ceea ce ne-a unit repede. Ne place să citim cu picioarele întinse pe măsuța din fața canapelei, seara. Ne place să ne uitam și la filme, împreună. Să le "vorbim" filmele. Dar ne place să citim împreună. Nu în sensul că fiecare cu cartea lui. Unul citește și celălalt comentează. Sau, mai bine zis, comunicăm ideile. Și faptul că putem asculta muzică împreună, este un fapt special, pentru că muzica de ascultat, acasă, este o activitate solitară, în esență. Nu presupune un grup. Un grup faci când te duci la concert. Dar eu am găsit o astfel de armonie împreună cu Cristina, și, în felul acesta, nu vreau să ascund faptul că sunt fericit.