Memento Mori: Eusebiu Ştefănescu

Pe 2 mai era ziua lui Sebi… Făcea 72 de ani. Dar nu conta, făcea… îi avea, îi număra. Acum, nu știu cum - vechi, apropiat și statornic prieten - parcă-i număr înapoi…

Nu merita, nu trebuia, încă să moară Sebi. Nici nu voia, dar cine vrea? Iubea viața enorm. Ca orice semn de Taur. Iubea frumosul, iubea teatrul, filmul, poezia, muzica. Pe scurt, arta și frumosul și tot ce-l înconjoară. Un nesătul de viață. Cum se face că Dumnezeu ia la Sine numai acest tip de persoane: iubitorii de viață. Care, culmea, fac mereu ceva, lasă în urmă oarece… Eu zic că ei se luptă cu nemurirea, tocmai ca să rămână eterni în sufletul semenilor. Bun, Sebi este etern în sufletul meu pentru toată frumusețea lui răspândită, risipită, dăruită nouă, prietenilor. Și lor, spectatorilor. Dar și noi suntem muritori… Ne ducem și noi cu toată eternitatea prieteniei cu Sebi… Și, cu toate astea, tot rămâne ceva: esența - eternitatea în spiritul unui popor pentru care a trudit. Rămâne poate un nume de stradă, școală, un teatru, un bulevard, o statuie, fie și doar un mormânt nins cu frunze, pe o alee a actorilor pierdută printre trunchiurile de tei din cimitir…Azi, Sebi dragă, ne-am fi dres după festinul de la Universitari. Cu fiul tău Ionuț alături, epuizat de cât a suflat în flautu-i de aur în timp ce tu recitai. În timp ce te nemureai. Căci nemuritoare erau spectacolele tale de poezie. Nu diminuez din performanțele marelui actor de film, teatru, care azi sunt niște nume pe liste în filele de aide-memoire; nici din arta profesorului de actorie care are ceva urmași, enoriași pe lume. Dar la poezie, când te transfigurai și te jucai, și recitai, prin suflete ne răscoleai, tu ce făcei, noi ce făcem? ne nemuram… Ce dor îmi e de tine Sebi, cât îmi lipsești, cât ne lipsești, nouă grupului de prieteni frumoși nebuni… De câte ori am mai fost la ”Universitari” sub boltă, de atâtea ori ți-am auzit glasul venind de prin grădini și am scrutat copacii și ierburile-nalte ca să te văd apărând cu zâmbetul tău blond: ”Ce faceți aici, beți bere, găinarilor!?” Căci, se făcea că te-așteptăm cu halbe-n față. Cu șprițuri albe, reci și seci, tării din izmă creață. Noi, Craii de grădină veche, o gașcă fără de pereche, de amiciție ștefănească… Și, dacă am mai fi acum acolo, te-aș certa c-o-înjurătură duhnită: De ce-ai întârziat atât, măi Sebi?! Că, s-a răcit berea!