Scrisorile lui Stanca. Dragă Emilia Popescu,

Te știu de o viață, parcă. Deși viața mea e destul de lungă – cu voia Domnului… - dar și plină…

Iar tu rămâi tot o puștoaică despre care pot spune că mi-a atras atenția din prima, cu personalitatea ei, cu frumusețea și delicatețea… Ai apărut la zilele /chefurile/festinurile lui Moțu Pittiș prin anii ‘80. În clocotul acela, în fierberea aia. Emulație, fir-ar… Erai studentă. Erai cu colegii. Erai, m-am prins, foarte respectată, și asta fiindcă se străvedea, toți stră-stră-vedeau ce mare actriță vei fi. Sau chiar erai de atunci, dar nu te numeai încă... erai ca un ”a” mic de mână, care așteaptă căciula diacritică să devină un rar și paricular ”â”…ceva mocnea în tine. Așa că, n-am avut deloc vreo mirare să te admir, apreciez apoi în cuplul extrem de reușit cu Ștefan Bănică jr. La tv, în orice demers artistic făcut. Ați devenit o pereche de referință. Pe divertisment or pe teatru ușor sau mai greu, la tv sau pe scândură… Deși Coana Chirița, Arkadina, Else, Hermiona, Medeea, Natalia Ivanovna, Calpurnia sunt roluri din piese memorabile jucate memorabil de tine, dar… și iar pocnesc din dește…Notorietatea de jurată la ”Dansez..” nu m-a flatarisit, nu aveai nevoie…, deși, și ia pocnesc din dește… Apoi, nebunia de pe scenă cu marele, eternul succes al lui Piersic. Despre care se bârfește că te-a divorțat. Lucru, cred eu în logica mea, dovedit neadevărat de însăși viața, realitatea.În tine, draga mea Emilia, eu văd încă un izvor, o pungă, o rezervă de energie, care n-a explodat. Tot mai aștept lovitura aia de grație, nebunia care să te identifice până la cicatrice... Îmi vine mereu să pocnesc din dește… de ciudă. Nu că nu e suficient ce-ai dat - Doamne ferește! - măcar numai în spectacolele cu Bănică, Piersic. Dar, nu știu, parcă îmi lipsește ceva. Repet, am un orizont orb de așteptare. Ascuns. O așteptare personală, a mea, la care odată găsită să fluier, să urlu ”bravo!”, să pocnesc din dește: este!, Emi, asta așteptam! Sper să mă înțelegi. Să nu crezi că vreau să te rănesc?! Aștept ceva cam așa, cum a făcut Jack Nicholson - Taur și el, de-al meu… - în ”Zbor deasupra unui cuib de cuci…”. Inubliabil. Sau Madam Bulandra cu Mamouret…Să dai maxima. Extrema. Rolul-cicatrice. Măsura, domnule, că nu găseam parola justă…Cu duioasă admirație și speranță, al tău și vechi, și bătrân admirator...