Scrisorile lui Stanca: Dragă Marcel Iureş,
Sunt pe sufletul tău când declari, lipsit de acea modestie idioată, că „Poporul român SĂ FIE MÂNDRU de faptul că sunt eu aicea în ţară şi n-am plecat”.
Despre ce vorbeşti? Care popor? Ăla iubitor şi cultivator de manele? Ăla care sufocă, ignoră doina de jale şi singurătate, balada haiducească, dansuri Salta, Joiana, Rustemul punând în locul lor făcături orientale cu care spiritul nostru n-are nimic de-a face? Melodii buricoase, după care femeia română dă din buci, şunci şi buric mândră de „rromânismul" ei?
Nici eu nu mă revendic dintr-un astfel de popor, nu mă identific cu el. Dar iată că tu eşti printre primii care o spun clar. Acest tip de oameni nu au nimic comun cu tine. Nici tu cu ei. Ei sunt, cum le spun eufemistic eu, duodenele patriei, corpii cavernoşi ai neamului, sine-qua-nonul... Ei sunt zăcământul care la o adică, la vremuri de alegeri//război, dau carnea de tun. Creierele sunt în altă parte, în altă „ţară". În nici un caz la politicieni. Ei adulează vedete „autentice" ca Zăvorancele şi Moculeasca! Iar cel mai popular personaj, Morometele postrevoluţionar tinde să fie State de România, să mă ierte actorul care-l joacă...
Românul, turmentat de manelisment, vorbeşte tot mai gutural şi se apropie cu spiritul melodic al limbii de „săhmoarăfahmiliamea"! Cum să te identifici cu ei? Tu, care îţi freci coatele şi replicile de actori ca Johnny Depp, Daniel Craig, Jack Devenport, sau de regizori ca FF Coppola ori Costa-Gavras, mă scuzaţi stimaţi compatrioţi...
Tu ai o altă substanţă. Românească! Veche. Desuetă. Depăşită adică, să priceapă şi Mangafane Anexită al nostru... idiotizat de fotbal... Tu eşti un spirit ales. Şi, pe vremile astea e bine că o spui//arăţi răspicat: „Fiţi fericiţi că mai respir cu voi... e prea târziu să mă dezic de o masă amorfă apatridă, e mult prea târziu". Spune-le-o! Fără modestie. Cu vehemenţă, cu violenţă, aşa cum o fac ei între ei!
Marcel Iureş, în numele duodenelor valahe ocupate acum cu digestii de dejecţii electorale, eu îţi mulţumesc că exişti. Câţi, ca mine?!
Dacă-s mulţi, cu atât mai bine...
George Stanca