Scrisorile lui Stanca: Dragă Marioara Murărescu,

Ţi-am fost alături când ai învins boala prima oară. Ne-am bucurat, împreună cu mulţi dintre cântăreţii apropiaţi ţie, pe care i-ai lansat sau sprijinit când ai ieşit cu bine din operaţie. Numai că, vezi, boala asta nenorocită nu te mai lasă în pace. Apoi, cred că te-a şi deprimat. Nu am mai vorbit, nu m-ai mai căutat de atunci. Te-ai izolat. Nu m-am plâns nimănui.

Nu m-am supărat. Căci, am simţit ceva în tăcerea ta. Ceva profund, neguros şi greu, ceva - regret s-o spun - tragic. Acum, veştile despre tine de acolo, de la Cluj, sunt de-a dreptul sumbre. Nu pot să cred aşa ceva cum, probabil, nici tu nu poţi, nici tu nu accepţi. Nu îţi spun să abdici. Luptă, rezistă, supravieţuieşte. Eşti fiică de preot. Ai trăit în casa lui Dumnezeu. Ai trăit cu Dumnezeu în casă şi în suflet. El nu te poate lăsa aşa.

Gândeşte-te la asta! Gândeşte-te la faptul că zeci sau chiar sute de oameni din ţara asta, pe care i-ai ajutat să se afirme ca artişti - copii, mari solişti, şefi de orchestră, instructori de dansuri, folclorişti, teoreticieni, etnologi - repet, sute de oameni cărora le-ai închinat, dedicat activitatea, se roagă pentru tine, pentru viaţa ta. Şi apoi, nu uita că acolo, la Cluj, la câteva sute de metri de spital, ai un prieten devotat. Pe Mitru Fărcaş. Sunt sigur că el se roagă pentru tine cu taragotul său, cântând la nesfârşit „Fecioreasca de pe Mureş"... Piesă pe care tu ai făcut-o semnalul cvasi-etern al emisiunilor tale de „Tezaur", emblema folcorului ardelenesc şi a folclorului românesc.

Mărioara, dacă s-ar putea ca vorbele mele astea simple să ajungă la Dumnezeu şi să te vindece, aş fi cel mai fericit om din lume. Dar nu mă amăgesc. Sunt şi eu om mare, cu 4 luni mai mare ca tine, şi ştiu doar că totul, fiecare clipă, minut, oră, zi şi noapte din viaţa ta ţin numai de voinţa şi puterea Lui. Vorbele mele sunt moi, sarbede, golite de forţă, chiar dacă sincere. Inutile. În faţa Lui.

Ce să-ţi spun mai mult decât: Fii tare!?

George Stanca