Scrisorile lui Stanca - Dragă Marius Tincu,
Dar, cred eu, nici acum la bilanț, fie și unul cam nefericit pentru noi şi echipa de rugby a României, nu este târziu.
Fiindcă, în pofida insuccesului nostru, numele României apare constant în presa internaţională sportivă.
Și asta mai ales, îndeosebi, în special... datorită ție. Fiindcă, lucru surprinzător, ai fost ales de presa engleză printre cei mai buni rugbiști ai lumii.
Ai fost selecţionat într-o echipă ideală a momentului mondial. Şi, în ce condiţii, context? Se cam ştie: sfidând rezultatele neplăcute ale echipei noastre naţionale.
Şi, ai fost plasat alături de şase neozeelandezi - campioni mondiali, nene! - trei francezi, patru galezi şi un australian.
Numai proştii nu s-ar mira, sau ar protesta citind această ştire. Căci, mi se pare un lucru formidabil, mai ales la un sport colectiv şi încă unul de 15 jucători pe teren.
E aproape incredibil. Pentru unii. Mai tineri. Căci, încă mai sunt vii şi mai au memorie persoanele pasionate de rugby care au apucat să vadă în 1980 meciul acela memorabil de o neasemuită bucurie România-Franţa 15-0, jucat pe stadionul din Giuleşti. Arhiplin.
Cum să uiţi eseul lui Borş, transformările lui Constantin sau prestaţiile unor Paraschiv sau Florică Murariu, Dumnezeu să-l ierte! Apoi, mai sunt unii care nu uită că am fost, prin rezultate şi prestaţie, la un pas de a viola "Turneul celor 5 naţiuni". Să-l facem de şase... Nostalgii.
Dar, în contextul acesta, când în toate domeniile - mai toate, zic, nu importă: industrie, agricultură, sport, jurnalism, cultură - am ajuns azi doar la nostalgic-ironico-sarcastica expresie populară "fost-ai, lele, cât ai fost!", ce să mai comentăm.
Eşti chiar uriaş! Deşi eşti doar un român comun. Care , ca alte milioane, lucrează afară. Tu joci orgoliosul Perpignan, echipă de tradiţie. Îţi câştigi existenţa.
Şi, din toată această glorie care mai trezeşte şi invidii, eu am desprins doar latura dramatică a existenţei tale: "Pe tata l-am îngropat în 10 zile şi pe mama, bătrână şi bolnavă, o văd o dată pe an." Cine să te mai invidieze?...
George Stanca, pamflet