Scrisorile lui Stanca: Dragă Oana Zăvoranu,

NU știu cîți ani ai făcut mai ieri, dar nici nu contează. Ești tânără, frumoasă și devreme acasă… Am observat asta din discuția avută cu tine în direct la Agentul Brancu… Erai senină. Aveai o voce calmă. Care iradia, ca un cer albastru, bunătate, calm și veselie.

Era o voce enervant… de calmă. Care, cred eu, o dădea, o releva, o punea în valoare pe Oana aia adevărată, fată! Nu vreau să te mai văd/aud vreodată sub hlamida otrăvoasă a isteriei. Aia nu ești tu, erai o variantă diavolească din filmele cu vampiri și vampiroaice. Bine că te-ai izbăvit.

Sper, pentru totdeauna. Căci, după ce mă călcai pe nervi cu exhibiționismul tău isteric - de care au profitat destui – acum ai ajuns… să nu mă grăbesc…, acum pari a fi, în fine, în armonie cu chipul și trupul tău… Adică frumoasă, calină și mai ales feminină. Căci în perioada ”de tristă amintire”, în ”obsedantul trileniu” când divorțai și urlai, nu cred că ai avut vreo ofertă de a te culca cu un bărbat. Dacă da, aș vrea să văd și eu certificatul lui psihiatric… A, nu-i nevoie, că-l știm… Căci, cine se culca cu viperoasa Milady?

Decât un alt posedat. Obsedat. Exhibiționist.

Acum, repet, ești vaporoasă, aproape că nu mai calci, plutești peste un aer pufos, călduț, roz-bombonier, pe care ți-l întind, ca pe un covor regal, pui de îngeri roz, dând din aripioare precum libelula zygopteră, zisă și Fecioară… care știai, întâi a fost o nimfă subacvatică. Nimfetta mea.

Ține-o așa. Valorifică-ți superior, cum zice Tovarășu’, frumuseţea, farmecul și fascinația, care au început să te recâștige. Pierduto și revenito! Zăvoranco și golanco,… care nu mai ești. Abia acum ai farmecul acela firesc pe care trebuia să-l ai. Echilibrul acela de om normal. Abia acum, parcă spălată cu stropi de rouă culeși din valea frunzei de mărgăritar și cu sudoare de zibelină virgină, începi să redevii Oana aceea care trebuia să fie. Acum, Oana, ia-ți zborul. Iubește pe cine vrei. Cât vrei. Abia acum ești cu adevărat Zăvoranca des-zăvorâtă…

Jos vrăjile ! Trăiască viața… 

George Stanca, pamflet