Scrisorile lui Stanca. Dragă Sava Negrean-Brudaşcu,
Dragă Sava Negrean-Brudaşcu,
Era vremea când cu ceva îndemnuri ideologice, prin Tezaurul Folcloric al regretatei Marioara Murărescu, se auzeau în săli judeţene, cămine culturale, focare culturale spontane şi, evident, prin TVR o serie largă de cântece patriotice. De parcă Ardealul era luat cu asalt de austro-ungari. Dar să nu fac glume nepotrivite, ceva era. Ceva se petrecea atunci. Nu mai contează decât efectul lui cultural. Şi acesta a fost extraordinar - a făcut istorie …şi isterie… în cântec. Îmi amintesc că adesea la piesa asta cu Veta, cu dumneata şi celelalte colege, mă trezeam de-a dreptul plângând. Era, desigur, ceva în aer… În suflet de cântul vostru…
Sigur, pleiada de ardelence care cântau şi propagau această muzică era uriaşă….ardelence. Plus feciorii. Aşa s-a impus Nicolae Furdui - Iancu şi ale sale ziceri din pieptu-i de aramă, aşa şi alţii. A fost o eră, chiar dacă uneori ironizată, oricum însufleţită. Mai ales, atenţie, că acest gen semi-oficial, marţial, chiar se practica - puţini mai ţin asta minte - şi la localuri.
Jur că nu este banc şi că mi-s-a-ntâmplat aievea. Eram la Oradea într-o deplasare, la marele hotel unde cânta Maria Haiducu, mama prietenului meu - de atunci! - Marcel. Discutam cu ea exact despre acest val incredibil, când a vrut să-mi exemplifice cu repertoriul ei adecvat…se-ntoarce către instrumentişti şi zice - jur! - Loţi, Pişta, Feri ! Un-doi-trei: “Noi suntem romââââni…”
Ei bine, atunci v-am descoperit eu pe voi. Sava Negrean, Veta Biriş, Floricile din Bihor. Apoi, Nicolae Iancu Furdui, lansat pe modelul “încă unui Ghiţă Turda”, necesar; drept ca un steag şi frumos cum cerul Patriei. Era parcă prototipul românului de Ardeal… Cum aveau nemţii modelul arian, o nebunie. Plăcea ardelencelor. Plăcea muntencelor. Plăcea moldovencelor. Plăcea bănăţencelor.
Atunci, la apariţia ta în micul bloc amintit, s-a re-creat parcă pototipul de român ardelean. Nu “omul nou”, dă-i în mă-sa…Pe acest pesiaj ţi-am cântat de sute de ori cântecele cu mândrie sălăjeană, căci îs aciuat şi eu prin Bocşa. “Noi suntem români!”, “Doamne, ocroteşte-i pe români!”
Să nu crezi că glumesc, deloc chiar, dar mie unul mi-ar fi fost suficient o viaţă să fiu doar definit drept acela care se personifică doar într-unul dinte aceste cântece. Căci ambele au virtuţi de imn naţional. Pot fi oricând Imn Naţional. Mobilizatoare, tragice, optimist-învăluitoare, cu o măreţie dincolo de cea a Carpaţilor şi cu seninătatea cerului nost’…
Te invidiez celest, Doamnă a Imnului Naţional!