Scrisorile lui Stanca: Dragă Viorel Cataramă,
Eu, umilul simbriaș al unui cotidian monden care trudește cu condeiul. De unde până unde?! Nu, să fii sigur, nu sunt supărat decât pe faptul că nu m-ai invitat măcar formal. Că o știai: nu veneam...
Dar, ca vechi prieten dă-mi voie să mă bucur pentru tine. Fiindcă știu cât te-ai chinuit, cât ai suferit tacit și intrinsec. Deci, cât de mare și reală este dragostea ta. Ați fost iubiți. V-ați certat. V-ați împăcat. Iar v-ați certat//împăcat... Iar tu, singur fiind, o „căutai" fantomatic și imaginar prin cluburi de noapte, prin neguri și fantasme. Sau îți suprimai amarul în singurătatea casei tale de la Snagov, printe tablouri minunate, dar inutile pentru sentimentul ce te apăsa...
Știu, de la o vârstă, dragostea reală e o povară. Doare. Când ești tânăr o chinuiești tu pe ea, pe dragoste, îți bați joc, o ridiculizezi dacă poți.
Dar gata, s-a dus și vârsta asta. Apropo, tu să citești romanul lui Marquez „Dragoste la vreme de holeră". Ți l-aș fi adus eu dar de nuntă, dar...
Ai să vezi acolo ce înseamnă puterea iubirii și ai să te recunoști aevea în câteva planuri. Vei pricepe aluzia. Căci dragostea la vârsta ta e, repet, de o profunzime uneori periculoasă, dacă nu mortală. Nu te mai poți juca. Nu mai e ceva trilu-li-lu... e boală. Apanajul unei iubiri cvasi-întârziate ține de discreție. De sentimentul disimulat. De salvarea aparențelor. Repet, e ca simptomele unei viroze. Dar ce dulce e...
De aceea, ca vechi amic din secolul trecut, știindu-ți oful de sub pectoralul stâng, eu am vibrat alături de tine. Nu pot spune că am suferit, nici nu m-ai crede, dar am fost solidar cu starea ta duioasă, tandră, melancolică și nesuferită ca o molimă... și te-am invidiat.
Acum, că te-ai împlinit sentimental, cred că ești ferice. Ești lângă Adina ta iubită. Ce regret eu este faptul că, într-o scrisoare de-a mea, dintr-un exces de solidaritate cu tine, am cam ironizat-o pe ființa care, așa vedeam eu, te chinuia. Poate că și de aia... în fine...Ce-i de făcut, Viorel?
George Stanca pamflet