Scrisorile lui Stanca: Dragă Viorel Moldovan,
Acum când, iată, s-au cristalizat câteva lucruri. Când echipa a ieșit pare-se din letargia salbei de șocuri suferite.
Când au început să vină rezultatele după bâlbele de început. Când ne-am luat pastilele la timp și ne-am mai lins rănile.
Gestul tău de a veni în Giulești, acum la greu, la soartă vitregă mi se pare unul de cavaler romantic. Ori, acest mod de a trăi a dispărut de secole din existența umană. Ești de-a dreptul donquijotesc.
Ca să te lovesc cu un termen livresc... Și totuși, toate speranțele rapidiștilor se îndreaptă spre tine. Căci, orice ai fi fost tu la viața ta, bistrițean, dinamovist, lăcustă helvetică sau vârf nantez; Moldo-But sau Moldo-Gol, lacrimile tale vărsate de supărarea că Steaua ne-a scos dintr-o competiție europeană, pe mai nimic, te-a consacrat, te-a cimentat ca fiind clar de-al nostru. Ești rapidist! Dixit!
Pe asta s-a bazat și publicul și, mai ales, galeria care te-a primit cu dragostea pentru fiul revenit acasă. Gestul e mai mult decât lăudabil deoarece îl faci, repet, la ananghie pentru ai tăi.
Nu mai rezum la nesfârșit ce am pățit noi de am ajuns aici. Traseul dureros al unei dureri injuste. Și, nici nu mai blestem pe cei ce ne-au adus aici, acri-li-s-ar savarinele...
Ai venit la echipă să învingem. Să revenim. Să arătăm că, în ciuda bucuriei dușmanilor - azi băgați la bulău sau viitoare "persona non-grata", umiliții, umectații urinari ai Europei - noi avem șapte vieți...(Vai, am uitat, să precizez acest "noi": pentru spectatorii care au deschis mai târziu aparatele de radio, subsemnatul e născut, crescut, maturizat, inoculat, injectat, afectat, infectat și va muri giuleștean, rapidist...) Viorel, nu vreau să cred, refuz a o face, dar eu mă tem de cutremur. Mă tem de cel din data de 22 noiembrie. Vezi, aici măcar știm ziua... mă tem ca de cutremurul ăla la care se așteaptă România și numai Dumnezeu îi știe data și ora...
Dar, să nu închei misiva mea pe un ton pesimist, sumbru. Să fim veseli chiar dacă nu avem nici un motiv. Ba, iată unul. A se cânta cu pumnii strânși... E un truism: viața-i frumoasă, băieți!
George Stanca pamflet