Scrisorile lui Stanca: Re-dragă Marcel Pavel,

Ultima mea scrisoare, și prima adresată ție, mi-ai mărturisit telefonic, te-a impresionat la lacrimi; mai ales, acolo unde eu povesteam despre bunicul tău, pe care l-am cunoscut și ascultat.

Și, despre care știam tot felul de amănunte de la Răzvan, fiul marelui pălărier muscelean Marcu Măgeanu.

A venit, iată, vremea să mă impresionezi și tu, la rându-ți. După o carieră de succes, în care nu mai aveai nevoie de prea multă instrucție muzicală, e un fel de a spune, și nici nevoi materiale; după ce cu insistență și tenacitate ai urmat cursurile la zi ale Conservatorului din București (nu-ți plăcea să te întreacă copiii la acest capitol; după ce, generos ai cedat bursa ta de student merituos - aflu că terminai cu medii de peste 9,5 - unor colegi mai puțin avuți; ai reușit să termini, "pe bune", cum se spune, Conservatorul. E o ambiție, e o parformanță.

Azi participi la festivitatea de absolvire. Robă, diplomă de absolvent, discursuri de adio, colegi și colege tineri, mult mai tineri, aproape cu jumătate din vârsta ta, îmbujorați, lacrimi inevitabile, planuri de viitor. Pentru ei.

Dar, pentru tine ce planuri sunt de viitor, la ce-ți ajută această diplomă, cânți mai frumos „Frumoasa mea"?, ai primit un glas mai sonor, un ambitus mai mare? Aiurea, chestie slabă, timp pierdut, orgoliu inutil.

Nu, stai că nu e părerea mea ci, presupun, așa grăi-vor clevetitorii, cârcotașii, neputincioșii, plafonații. Tu, Marcel Pavel, te-ai ambiționat să faci facultatea la vârsta a doua și ai dus-o la capăt. Pierzând nopți ca să înveți, renunțând la "cântări" pentru a fi prezent la studiu. Ai terminat canto clasic, la clasa maestrului Iulian Băieşu. Dar asta, scuze că-ți stric festinul, e doar o treime din chestie. Mai rămâne să faci masteratul. Apoi doctoratul, prietene! Să ne trăiască, deci, toți dușmanii o sută de ani, să ajungă să ne vadă fericiți. Dacă nu crezi, sună un prieten; care semnează mai jos:

George Stanca pamflet