Micile mele «manii» mă dau de gol
„Maniile“ despre care vom vorbi nu sunt cele pe care le tratează psihiatrii, ci micile noastre ritualuri zilnice. Acelea care îi amuză sau îi enervează pe cei din jur şi care vorbesc, în felul lor, despre noi...
Nu adormi decât ascultând muzică? Nu pleci cu maşina decât după ce te-ai dat cu puţin ruj şi ai deschis radioul? E semn că ritualurile tale te ajută să te simţi mai bine, să faci faţă stresurilor cotidiene, să-ţi depăşeşti angoasele faţă de necunoscut, un mijloc de a te simţi în siguranţă.
Dacă „maniile“ noastre sunt legate de obiecte, înseamnă că acestea sunt un fel de prelungire a propriilor mâini, ca şi cum ar face parte din noi înşine. Ca şi faimoasa păpuşă din copilărie, sunt obiecte tranziţionale, care ne ajută să creăm o punte între noi şi lume. Obiectele au suflet, acela cu care le înzestrăm.
Ele ne liniştesc, cu atât mai mult cu cât lumea din jur este mai nesigură... De aceea, ne plac, de exemplu, obiectele vechi: ne amintesc de copilăria fericită. De fapt, „maniile“ noastre, departe de a ne face copilăroase, sunt mai degrabă un mijloc de a ne simţi mai sigure în lumea în care trăim.
„Nu am decât genţi uriaşe, ca un bazar. Acolo intră şi fardurile, şi banii, şi laptopul, şi pixurile, şi sendvişul pentru serviciu. Şi lista continuă.“ Dacă şi tu eşti printre cele care se confesează astfel, să nu crezi că acest lucru este doar un obicei fără semnificaţie. Dar ce să însemne faptul că duci zilnic vrute şi nevrute în geantă şi nu te deranjează că scotoceşti nebuneşte până să-ţi găseşti cheile de la casă în tot acest haos?
