Gabriela Negoiţă: «Am crescut odată cu soţul meu»

Vreau să-i mulţumesc soţului meu că-mi face frumoasă viaţa alături de el.

Pe când aveam doar 15 ani, mi-am întâlnit marea dragoste printre jocurile gălăgioase ale prietenilor din copilărie.

Cine ar fi crezut că privirile copilăreşti, gesturile stângace şi plimbările timide din acele vremuri urmau să culmineze într-o căsătorie!

Am crescut împreună cu soţul meu şi am trecut prin multe greutăţi. În repetate rânduri, a trebuit să stăm la distanţă, de pildă atunci când a făcut armata.

În ciuda acestui obstacol, dragostea noastră a rezistat. Am trăit împreună foarte multe bucurii şi ne-am văzut mire şi mireasă, după un an întreg de pregătiri şi de contraziceri.

În ziua cea mare, când am auzit claxoanele maşinilor, au început să-mi tremure picioarele şi să simt fluturi în stomac, iar când ne-am văzut prima dată ca mire şi mireasă, pur şi simplu ne-am reîndrăgostit unul de altul.

Într-una dintre vacanţele la mare

Mi-a sărutat mâna şi mi-a dăruit un superb buchet de frezii albe. A urmat o zi pe care n-o vom uita niciodată.

Apoi, în noaptea nunţii, le-am pregătit invitaţilor noştri câteva surprize printre care şi un dans pentru care ne-am costumat în Zorro şi Lolita.

Acum, aparţinem unul altuia şi aş vrea ca, pe această cale, să-i mulţumesc soţului meu că mă ­face să zâmbesc în fiecare zi şi că-mi face frumoasă viaţa alături de el, dar şi părinţilor şi socrului meu că ne-au crescut cu atâta grijă şi iubire şi că ne-au fost alături ani la rând ­fără să ne ceară în schimb decât iubirea.