Cristina Ţopescu, «aruncată» în 5 închisori în 3 luni. A fost eliberată înainte de Revoluţia din 1989

13 ianuarie 2020 11:03

Ultima actualizare: 6 martie 2022 17:33

Cristina Ţopescu s-a retras în urmă cu 2 ani din televiziune Foto: arhivă personală

Printre ultimele mesaje publicate de fiica regretatului comentator sportiv Cristian Ţopescu pe contul ei de Facebook este o rememorare a evenimentelor din decembrie 1989, care se intersectează cu amintirile detenţiei sale în cinci închisori comuniste. Cristina Ţopescu a murit, trupul ei neînsufleţit fiind descoperit dumincă seară, în locuinaţ ei din Otopeni.

Cristina Țopescu a republicat la 22 decembrie 2019, un text pe care l-a scris în 2009 în volumul colectiv „Str. Revoluției nr. 89”. Regetata jurnalistă a rememorat clipele euforice din decembrie 1989, fiind eliberată din închisoare chiar cu două zile înainte de 21 decembrie. Cristina Ţopescu a refuzat pe atunci să se înscrie în Partidul Comunist, dar pentru îndrăzneala ei a plătit cu liberatatea. I s-a interzis să părăsească ţara, însă ea a încercat să fugă la mama ei bolnavă în Germania. A fost prinsă şi aruncată după gratii.

Mărturia Cristinei Ţopescu despre eveniomentele din 1989

„21 decembrie 1989. Tocmai ce ieșisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sunt liberă. Nu știi cât de neprețuită este libertatea până nu ți se ia, până nu ai fost închis măcar o săptămână. Primim tot de ca și cum ni s-ar cuveni. Când, de fapt, nimic nu ni se cuvine și orice ne poate fi luat oricând de către alții, de viață sau de noi înșine. Pentru că viața ne-o putem lua și noi singuri când ajungem să n-o mai prețuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem până-n momentul în care ni se ia, într-un fel sau altul, așa e natura umană, ingrată și superficială. Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recâștigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oravița, arestul de la Reșița, Penitenciarul de la Timișoara, Jilava și arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Știu, sună patetic, dar așa simțeam atunci, patetic, toți simțeam patetic, ne iubeam, ne îmbrățișam, ne câștigaserăm libertatea pe care n-o avuseserăm niciodată (cel puțin, generația mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranță și exaltare pentru ce va să vină. Au fost zile de grație, îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reușit să trec granița, în disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnavă, în Germania. Mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experiența închisorii și a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atâta sârg asupra familiei mele. Și mă mai bucur că, deși atunci îi disprețuiam și îi sfidam pe securiști, acum nu sunt traversată nici de ură, nici de vreo dorință de răzbunare. Păcatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea și greața. Da, greață, sună foarte urât, unii nu mă vor înțelege, dar de ce aș minți, de ce mi-aș menaja propriul popor când, iubindu-l, el mă dezamăgește în fiecare zi? ", nota jurnalista.

Cristina Ţopescu, în Piaţa Universităţii la Revoluţia din 1989

Proaspăt eliberată pe atunci din închisoare, Cristina Ţopescu a trăit Revoluţia în stradă, la kilometrul zero al evenimentelor. "Am fost atunci la Piața Universității, la Televiziune, aveam cu mine drapelul cu gaură, cât de drag îmi era, mi-am luat frățiorul cu mine, avea atunci 13 ani, tatăl meu era consemnat la clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc că era ofițer MAPN și că rămăsese măcar cu acest statut după ce fusese scuipat ca o măsea stricată din televiziune, la ordinele tovarășilor, tovarășei etc.), suna disperat acasă și mă ruga să nu ies în stradă. N-am putut, știa și el că n-o să pot, nu s-a supărat. Cine s-ar fi putut supăra pe cine în zilele acelea? Am strigat din toți rărunchii OLÉ, OLÉ, CEAUȘESCU NU MAI E!, nu cred c-am fost mai fericită nici când m-a luat de mână prima oară iubitul meu din liceu, am fost la Televiziune ca să văd cum arata când e liberă, ca să intru în locul în care eu și familia mea nu mai aveam voie să intrăm de 7 ani, deși ea a fost viața tatălui meu și copilaria mea, deși ea îmi furase tatăl care mă săruta pe frunte doar în somn (credea el…!), deși crescusem în locul acela și-i cunoșteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fuseseră familia mea, familia pe care acasă n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatălui meu pentru ea", mai spunea jurnalista în urmă cu 10 ani, la 20 de ani de la Revoluţie.