Dorina Lazăr și Tamara Buciuceanu au ciocnit șampanie acum două luni: «Am râs atât de mult, era absolut lucidă»
A avut peste 1.500 de roluri, a făcut comedie de calitate, a trăit 90 de ani şi spunea că nu o doare nimic. „Decât sufletul, câteodată”. Tamara Buciuceanu Botez a fost o actriţă care s-a dedicat teatrului complet, fără reţineri. A păşit pentru prima dată pe o scenă în copilărie, alături de sora ei, Iulia, şi i-a convins pe toţi că acolo îi e locul. Primul ei profesor de teatru, de la Iaşi, i-a prezis viitorul de mare actriţă chiar din anul II de facultate: „O să faci comedia cu lacrimă!“
Bunicii, preoţi pe ambele maluri ale Prutului
Povestea Tamarei începe la 10 august 1929, la Tighina (acum în Republica Moldova). Provenea dintr-o familie bună, de intelectuali. Cu toate că ambii bunici erau preoţi, de-o parte şi de cealaltă a Prutului, părinţii ei erau oameni care luau arta în serios. Tatăl, Ioan Gheorghe Buciuceanu, absolvent de Drept şi de Conservator, împletea disciplina cu muzica – ajunsese magistrat şi viceprimar al oraşului, iar în paralel pusese bazele corului Basarabia, unde coordona cu bagheta peste 200 de persoane. Mama, Iulia (fostă Popovici) absolvise şi ea Conservatorul de la Iaşi. Mereu le insufla Tamarei şi Iuliei, artistele casei, că trebuie să ajungă cineva. De la vârste fragede, cele două surori au luat lecţii de canto, de pian, de balet şi de recitare. Şi aşa Tamara a lucrat la cariera ei de mică – asta pentru ca mai târziu, într-un interviu la emisiunea „Profesioniştii“, să declare hotărât că „o carieră se face din prima zi“.
Biletul la concertul din curtea casei: un bănuţ găurit
Tamara a fost obişnuită cu spectacolele de mică. Adesea, împreună cu sora ei, organizau în curtea casei spectacole pentru copii – biletul costa un bănuţ găurit, prin cu o aţă pe care cei mici aveau să îl primească înapoi la final. De obicei, la finalul săptămânii, familia Buciuceanu avea invitaţi la masă, iar programul artistic era oferit de fetele mai mari. Primul concert într-o sală de spectacol l-a avut la 8 ani – a cântat Concertul în Do Major de Mozart, la pian. În teatru şi-a făcut debutul în 1936, în sceneta de Crăciun „Irozii“. I s-a dat rolul de înger vestitor împreună cu „un monolog de trei pagini“. De la acel succes, Tamara şi-a dat seama care îi este menirea.
«În 1940 pierdeam tot!»
Se făcuse 1940 şi, pentru români, vremurile bune se terminaseră. În iunie, Uniunea Sovietică ocupa Basarabia şi nordul Bucovinei. Refugiul peste Prut se anunţase şi decizia era luată în jumătate de oră. Plecarea era singura opţiune şi salvare pentru familia Buciuceanu, privind mai ales din prisma funcţiei pe care o avea tatăl Tamarei. „Am fugit imediat la gară. Mama a luat o singură valijoară. Atât! Pierdeam tot! Am ajuns la gară şi nu ştiam ce să facem cu tata. Nu trebuia să îl vadă nimeni. L-ar fi omorât ruşii dacă îl prindeau. Ne-am urcat cu toţii într-un bou-vagon (n.r. vagon de vite). Eram ascunşi între animale şi saci umpluţi cu diverse. Mi-a venit mie ideea să îl ascundem într-un sac cu scrisori. I-am făcut un mic orificiu ca să respire şi a stat acolo până am trecut de Ungheni“, îşi amintea emoţionată, actriţa.
Avea doar 11 ani când a fost nevoită să lase în urmă casa copilăriei pe care nu avea s-o revadă vreodată. Refugiul i-a lăsat fără nimic, iar primii ani au însemnat o viaţă pe drumuri. Mai întâi au ajuns la Iaşi, la bunicii materni. Următoarele opriri au fost Bucureşti şi Tecuci. În final, familia se stabileşte în Suceava datorită tatălui care primeşte postul de profesor de educaţie cetăţenească şi de muzică la liceu. Tamara a terminat Liceul „Clara Doamna“, în vreme de război: „Am făcut liceul la internat. Stăteam pe nişte saltele din foi de porumb. Aveam fiecare doar câte o haină… Era foarte greu!“.
Ar fi putut rămâne în Germania
Şi-a continuat studiile făcând Conservatorul la Iaşi şi Institutul de Artă Teatrală din Bucureşti. După câţiva ani, Tamara a ajuns în trupa Teatrului de Operetă, alături de care a placat într-un turneu internaţional. A ajuns şi în Berlinul de Vest cu spectacolul „Contesa Maritza“. Într-o zi, în sală s-a aflat şi Willy Brandt, Cancelar federal al Germaniei, care avea să câştige în 1971 Premiul Nobel pentru Pace. La dineul organizat în cinstea trupei, acesta şi-a arătat aprecierea pentru talentul Tamarei, iar soţia lui i-a făcut cadou un inel.
„Stăteam la masă lângă soţia lui Willy Brandt. Din când în când, el se uita la mine şi-mi spunea: «Eşti o mare actriţă!», iar la un moment dat, soţia lui mi-a spus că vrea să îmi facă un dar şi şi-a scos de pe deget un inel superb cu Nefertiti şi mi l-a dat”, relatează Weekend Adevărul. Pe lângă aceste gingăşii politicoase, Tamarei i s-a oferit şansa de a rămâne în Berlin actriţă la teatrul lor de opertă. N-a rămas. Se căsătorise în 1962 cu medicul anestezist Alexandru Botez, sau Ducu, aşa cum îl alinta ea.
Cea mai iubită profesoară de matematică
Tamara Buciuceanu Botez a rămas în memoria colectivă mai ales cu rolul profesoarei Isoscel din „Liceenii”. „Într-o zi, când eram la repetiţii şi filmam în liceu, era o şedinţă cu vreo 30 de profesori de matematică. Cineva m-a zărit pregătindu-mă pentru filmare şi mi-a zis: «Poftiţi puţin la noi. Vrem să vă întrebăm care e secretul că pe dumneavoastră vă iubesc tinerii şi pe noi nu ne iubeşte niciunul»”, povestea actriţa.
Actriţa Dorina Lazăr a fost bună prietenă cu Tamara. „Toată viaţa ei mi-a spus: «Sufăr de stomac. Eu nu am voie. Ducu nu-mi dă voie să mănânc aia, nici aia». Şi evident că serile, după spectacole, eşuam sau la cârciumă, sau în camera de hotel, cu Adina Popescu întinzând masa. Tamara zicea: «Nu, nu, eu nu mănânc, eu nu mănânc». Dar ochii i se scurgeau, pentru că era o pofticioasă. Ne-am văzut pe 10 august, de ziua ei, cu Adina Popescu. Ne-a primit cu şampanie franţuzească, cu tort, cu prăjituri. Casa era plină de flori. Vorbesc şi mi se face pielea de găină, îmi vine să plâng, pentru că am stat vreo trei ore de vorbă şi ne-am trezit că aveam cu 30 de ani mai puţin. Am râs atât de mult, era absolut lucidă! Ne-am adus aminte de toate drăciile, de toţi colegii, de farsele pe care ni le făceam. La un moment dat, am întrebat-o: «Dacă cineva ţi-ar spune acum: Hai, Tamara, sus pe scenă!, ce-ai face?». «Imediat m-aş urca!», aşa mi-a răspuns”.
Citește și:
Tamara Buciuceanu-Botez: «Am fost o femeie de casă, gospodină! Soțul meu mi-a înțeles cariera»
