Dragă Alexandru Andrieş,
Bag de seamă de un număr de ani că lumea te priveşte straniu. Pe artistul, muzicianul, poetul, folkistul. Iată un artist liric care te face să râzi adesea pe vremuri, sarcastic, miştocar cu regimul şi la urma urmei riscant. Ai atâtea faţete luminoase ca un diamant, briezi în orice faci, dar nimeni nu vede în el Poetul şi nu unul oarecare, ci plin de profunzimi. Căci eu să nu crezi cumva că vreau să-ţi diminuez din calităţi, iubesc poetul ironist, pe cel adesea fals îndrăgostit sau fără nici o şansă, poetul aerian şi urban totodată, care tocmai în acest mediu poate crea romantism.
De câteva zile te tot sudiez, ai un univers fascinant, re-repet şi-n cântece, şi-n poezie, şi-n ritmică, şi-n ironiile fără de care nu poţi trăi. Eşti un particular total, monşer. Uite ce m-am gândit. Din noianul de piese pe care ţi le-am ascultat n-am avut timp să sintetizez - mi-aş dori să ajung - ştiinţific, metodic, la calităţile tale fabuloase.
Eşti un “aparte”.
Şi de aici dă-mi voie să dau drumul, fără vreo logică anume, în afară de aceea a cronologiei ascultării cu cerbicie a pieselor tale, ideilor pe care opera ta mi le-a inspirat despre tine. Punct.
Eşti cel mai mare folkist discret din România. Scris cu f mic. Punct.
Ai pornit-o practicând un folk primar de plantaţii cu sonorităţi şi instrumentaţie veche - voce, chitară, muzicuţă acela al primitivilor folkului de protest. Şi ai rămas la el. Ulterior ai apelat şi la tipul clasic, bass, tobe. Punct.
Spun că eşti cel mai mare folkist discret din România pentru că nu ai apelat în piesele esenţiale la nimic din înnoirile muzicii, sound sunet specific. Punct.
Apoi te consider primul talkin blues man de la noi, în sensul acela din Bob Dylan - Subterranean Homesick Blues.
Asta, în toată lălăiala asta vorbită care a cuprins America anilor noştri. Ia gândeşte-te cum suna Woodie Guthrie pe plantaţiile de cafea pline de negri unde tot aşa fără melodie prea multă le vorbea. Le zicea. Le diza. Practic le spunea lozinci. Le vorbea despre sindicate şi despre Uniune. Unions! Unions! Era tot talkshow-ul de pe câmpurile de bumbac. Simplu. Protest. Tu cu mijloacele astea, azi ne spui şi nişte poveşti trist-duioase… Punct.
Apoi, ai ajuns azi la proteste intimiste de club underground. Te-ai desăvârşit să fii la zi, iar songurile tale scurte amintesc de “Cronica de 3 secunde” a lui Cosaşu din Flacăra anilor ‘70. Eşti un detailist de fineţe. Punct.
Mai nou cochetezi cu jazzul de calitate unde se refugiază toţi corifeii care au în spirit desuetismul, j’manfişismul, banalitatea ca tandreţe. Eşti - abia acum m-am prins - o Nora Jones avant la lettre... şi câte ”lettre” trecură...