Dragă doamnă Rodica Bârlea,
Mă văd nevoit ca de la capul scrisorii să vă aduc un afront pentru care îmi cer scuze deja. Dar trebuie să constat termenii unei realităţi care ne interesează.
Faceţi parte, stimată doamnă, dintre acele fete frumoase, culte, sau care mimau cultura, hai să le zicem cu apetenţă spre cultură, un soi de faţă nobilă, superioară spiritualmente, care populau unele cenacluri literare cu un scop precis: să fie o noapte, un timp, muza unui poet, unei celebrităţi lierare.
Evident să-i ocupe vremelnic inima, vecinătatea la cârciumă şi patul. Ele dispreţuiau vedetele normale, de lumina reflectoarelor, mai vizibile, cum erau un Benone, Dolănescu din muzica populară, Aurică Andreescu, Dan Spătaru, ăştia erau "pour les domestique", pentru vulg; ele se combinau cu Poetul, era mai şic, mai de bonton.
Eu numeam această faună feminină - or fi fost şi masculi, dar le întorceam cu teamă spatele - cu un termen adecvat, „cenaclizde".
De ce spun asta, căci nu o dată, pe vremea începuturilor Cenaclului Flacăra (eu am fost participant activ, acolo, ca redactor muzical, cam până la nr 70-80, voi cerceta arhiva) găseam "fete" - deh, şi eu eram "băiat" - dispuse să se culce cu mine pentru o invitaţie la cenaclu; nu era meritul meu, ci al lui AP.
Dar profitam: şi ele, şi eu. Am mers prea departe cu povestea pentru a vă face pe dvs, dar mai ales pe cititorii mei, din ce categorie, cred eu că puteaţi face parte acum, când afirmaţi că aţi fost iubita concomitentă, simultană a doi poeţi: Nichita şi Adrian.
Cu care aveţi şi trei copii, cu Poeţi. Care copii nu au nicio vină, că aţi conjugat fredonat în tinereţe un cântec celebru: greu e, Doamne, doi deodată să iubeşti!"
Sunt convins că aici poate fi un sâmbure de adevăr, recunosc am avut o iubită care a fost muza, dar atât, a lui Nichita şi a lui George Șornea.
E scuzabil, tinereţea, sexul, vinul bun, hormonii. Dar de aici până la a spune acum adevărul dvs, până la a dezvălui paternitatea a trei fete, nu una, mi se pare exagerat, căci trebuia să o faceţi când trebuia, nu să aşteptaţi 27 de ani de la moartea lui Nichita şi trei zile de la cea a lui Adrian pentru a emite pretenţii succesorale.
Mi se pare penibil, jenant dacă nu patologic. Ce vină au copiii, făcuţi în secret cu poeţii, cum pretindeţi, să-i puneţi acum în centrul unei atenţii penibile?
Şi dacă Păunescu murea peste 30 de ani? Doamnă, am auzit că vă izolaţi, sunteţi voit singură, vă dau un singur sfat: vedeţi-vă de sănătate!
George Stanca
