Dragă Dorel Onaca,
Nu mai faci de mult parte din lumea mondenilor, deşi aş putea scrie un roman despre amorurile tale discrete, despre party-urile tale silenţioase cu femei frumoase.
Eu, unul, ca vechissim prieten, te consider doar ce ai fost şi vei mai fi, în aer, pe pământ, în apă, sub apă: scafandrul de geniu; salvatorul atâtor mateloţi răpiţi de piraţi, ca-n romanele lui R. L. Stevenson.
Puţină lume ştie, fiindcă nu vrei tu, câte fapte bune ai făcut. Eu acum câţiva ani, când erai şi senator, am descoperit în tine un luptător incredibil de arte marţiale; ştiu că te-am filmat în kimono, jucându-te cu aruncarea cuţitelor, cu săbii ninja sau cu nunceagul.
Eşti o comoară de băiat, ai un suflet atât de bun, că nu pot să realizez că blândul Dorel e un temut luptător marin şi submarin; căci am făcut în văzul familiei mele şi ceva scufundări cu tine.
Ce-mi veni Dorel, să-ţi scriu taman azi o misivă despre calităţile tale morale, e moartea, procesiunea de înmormântare a lui Adrian Păunescu. Loc unde te-am zărit ca o stâncă mai tot timpul, zi şi noapte.
Tăcut, îndurerat, cordial temperat, cu cei care veneau să-şi ia rămas bun de la Poet. Erai mereu în centrul imaginilor, al trebii, fără să te vâri în faţă, discret, util, tăcut. Când eu am intrat în ultima noapte la priveghiul de la Ateneu, tu m-ai primit, cu tine am plâns.
Eşti de o omenie şi de un devotament care te-au crescut imens măcar în ochii mei, tu omul acela dur, lupul de mare agresiv cu duşmanii, incredibil ! Nu mi-am putut explica devotamentul faţă de Adrian decât amintindu-mi cu gelozie celestă, că de câte ori te vizitam cu familia, vara, la mare, îmi spuneai an de an: "Acum a plecat Adrian cu ai lui".
Şi, după această gelozie frăţească, mai vine şi o invidie, aceea că ai un poem superb dedicat de poet ţie; poem unde el, cu scârbă existenţială, îţi cere un ajutor superb: un golf de sprijin; probabil eraţi chiar în minunatul tău golf de la Eforie.
Redau cu invidie frăţească un mic fragment: "Nici marea nu m-a mai primit, săraca,/De parcă i-aş fi fost un vitreg prunc,/ Hei!, dragul meu corsar, Dorel Onaca,/ Găseşte-mi, tu, un golf să mă arunc. (...) Nu mă salva, că vreau să plec departe,/Iubirea mea trădată s-o rezolv, /Şi dă-mi fatalul sprijin pentru moarte,/Oferă-mi o epavă şi un golf."
Un poem premonitoriu, splendid, pentru un om minunat: Dorel Onaca.
George Stanca
