Dragă Florin Piersic,
Taman ce mă simt la Padina euforic - ce ”galbin tomnatec”, ce vreme, ce peisaje, ce aer! - hop și tu cu niscai prostii! Eram supărat pe tine. Chestii personale. Pe care le știm numai noi doi. De fapt, ca să nu se creadă cine știe ce chestie, te-a pus dracu să-mi promiți ceva care a cam întârziat. Ceva care pe mine mă făcea fericit. Dar, mucles! Căci, așa vreau să rămână! Nu mai sunt supărat deloc.
Dar, când văd prin ziare că aduci vorba de plecarea-ți din lumea asta, nu pot să tac. Mai ales că, scuză-mi obrăznicia, și tu, și fanii tăi nebuni, bateți câmpii. Las pumnul de medicamente că-l cam luăm cu toții de la o vreme. Dar, începi să-ți construiești singur o legendă falsă… anume că ar fi un mare defect faptul că vorbești cam mult… prea mult! Așa e. Dar, tu ești un tip mare - nu adaug și măreț!. Faci totul la dimensiunile tale. Tu nu te saturi cu o tartină și cu o măslină. Ai un trup uriaș, care cere vitamine, puiule! Ca la orice om extra-larg de 6-8XL. La astfel de dimensiuni la care ești - dar, tu ești, nu te afli, ci viețuiești pe scenă - să spui, doar ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”, și doar atât, găsesc că e de tot disproporționat!
După legile proporțiilor, trebuie să faci totul la dimensiuni mărețe. Apoi, spune tu sub jurământ, dacă ai văzut vreodată publicul plecând din sală în timpul ”prelungirilor” tale? Sau, căscând a plictis? În ceea ce privește dorința ta de plecare-ntre stele, și asta e un moft! Cui nu-i place viața? Mai ales, una de vis trăită de un actor mare ca tine? Păi, dacă nu ar fi nu s-ar povesti! Că, tu ce faci, spui numai bancuri? Nu, îți și povestești viața? ”A trăi pentru a povesti” cum zicea Marquez. Tu nu ești un autobiograf grăitor, ci un cronicar (subiectiv) al vremilor tale. Al vieții tale. Al vieții teatrale și cinematografice. Bogată. Îndelungată, lungi-o-ar Dumnezeu. Un roman. Un florilegiu. Un poem baroc e viața-ți. Ar trebui ca măcar acum să-ți tocmești un biograf personal. Care să-ți pună ordine în poveștirile minunate adevărate cu eroi de basm. Cu, adică, marii actori români cu care ai jucat; cu marii regizori cu care ai lucrat; cu marile filme, spectacole teatrale. Sau, cu ”șușele” alea de vis. Cu stadioane pline și miliția călare, Florine! Pe care le-ai parcurs. Omul acesta poate fi providențial. Caută-l! Altfel, rămânem oricum cu memoria peliculei, cu tonele de ore prestate cât în zece vieți ale tale. Și asta, pentru noi. Poporul tău care te adulează. Care e nesătul să te asculte ore-n șir.
Vorbește Florine! Găvărește. Spikuiește. Zi-ne, d’alea d’ale noastre!
